La 20 de ani de la căderea zidului, România este aceeaşi ţară tristă, iar românii simt această comemorare poate cu aceeaşi apăsare cu care le simţeau pe cele obligatorii de pe vremea comunismului, de dinainte de 89, pentru că trebuie spus că cel de după 89 este oarecum diferit. După 20 de ani de reforme, tranziţii, dezbateri, dezvăluiri, mineriade, referendumuri, după nenumărate ediţii de marius tucashow şi în ciuda nelecuitei nemulţumiri a lui Cristian Tudor Popescu, România continuă să fie o ţară ascunsă după un zid.
Căderea zidului Berlinului a fost o surpriză pentru un popor care fusese obişnuit să trăiască sub comunism. Cu toţii suferim astăzi din cauza acelei „comodităţi” pe care o simţeam când credeam că statul o să ne dea casă şi loc de muncă, indiferent de ceea ce vom face, în schimbul sufletului nostru. Generaţia părinţilor noştri este devastată şi debusolată chiar şi acum, după ce s-a trezit cu această continuă dimineaţă amară a mahmurelii post-revoluţionare. Cei care au trăit revoluţia sau cum s-o mai numi intervenţia serviciilor străine din 89 din România nu pot simţi aceeaşi euforie ca berlinezii şi ceilalţi europeni din Est. Din păcate, pentru foarte mulţi români, la 20 de ani după căderea sa, zidul pare să fi fost cea mai bună apărare.
Niciodată nu aş accepta o întoarcerea la ceea ce a fost înainte de 89 în România, dar sentimentele românilor în aceste momente de celebrări sunt altele, pentru că în timp ce ceilalţi europeni scăpaţi de sub cizma sovietică au evoluat ca societate şi ca economie, în aceşti ani, românii au trecut dintr-o dezamăgire în alta. Încă de la început, în 1990, au început să apară politici subversive care se traduceau prin replici populare de genul „Ţi s-a urcat democraţia la cap” sau „Noi nu ne vindem ţara„. De atunci se puteau vedea semnele unei „eliberări impuse”, pe care poporul nu a cerut-o. Poporul înfometat nu a vrut niciodată să scape de comunism, dar a vrut să scape de Ceauşescu, pe care l-ar fi înlocuit cu un alt tătuca, unul care să le asigure locul de muncă şi casa. De 20 de ani ne guvernează diferiţi „tătuca” ce ştiu slăbiciunea poporului român şi punctele vitale ale unei societăţi civile, vlăguite de lipsa demnităţii.
La un moment dat, în România din ultimii 20 de ani s-a vorbit despre tranziţie şi despre „capitalism sălbatic„, ca o scuză pentru insuccesul continuu al sectorului economic, strivit de impozitele unei birocraţii care sugrumă bugetul şi astăzi.
Pe fondul acestei nevroze de non-acţiune a poporului român, afectat de 45 de ani de nivelare industrială a personalităţii, nu putem să ne aşteptăm la o clasă politică verticală, pentru că aşa cum spunea cineva, politicienii de rasă ai României şi-au rupt spatele la canal în Balta Brăilei. Clasa politică este privită astăzi ca un furnizor etern al unui lider menit să aibă grijă de toţi şi toate se învârt în jurul acestui mit. Între timp, elitele continuă să fie orbite de un radicalism demn de o democraţie tânără ca a noastră, în care pasiunea noastră de a lupta împotriva comunismului a ajuns să fie speculată chiar de cei care pe vremea aceea trăiau ca nişte comunişti sadea. Din această privinţă se poate spune că în România nu există acum nici adevăr şi nici reconciliere şi nu de puţine ori ne-ar fi trebuit până acum un ritual expiator ca cel al lui Nelson Mandela.
Din păcate, însă, la 20 de ani de la revoluţie, singurii care plătesc pentru faptul că a căzut zidul sunt cei 70% dintre români care trăiesc de pe o zi pe alta. Dacă ar fi ştiut că astăzi vor trăi în sărăcie şi nesiguranţă, într-o ţară bogată, dar prost guvernată de către o clasă politică coruptă, moştenitoare a fostei Securităţi, cu siguranţă că zidul s-ar fi ridicat a doua zi după cădere. Tragedia nu e însă atât de mare, dacă ne dăm seama că de 20 de ani alergăm după o iluzie pe care ne-am alimentat-o singuri şi de care ne putem vindeca acum, încet, dar sigur.
