Dacă este ceva care iese din start la Lupe de la Vallina (Madrid, 1983) este încrederea ei, în ea însăși și în munca ei, și siguranța pe care o transmite celor care se află în fața ei. Aceasta face parte din esența care face fotografiile sale atât de unice. De la Vallina își datorează dragostea pentru aparatul de fotografiat tatălui său -el a fost cel care l-a învățat să-l folosească- și că fotografia a devenit limbajul lui, deși i-a luat mult timp să o ia în serios ca pe un drum profesional și vital „pentru că Mi s-a părut prea frumos”. Acum tocmai deschis Noul, o expoziție de zece portrete ale diferiților membri ai comunității chineze Usera, ca parte a programului de Anul Nou Chinezesc. El ne povestește despre cum a apărut acea expoziție și multe alte lucruri în acest interviu.
După zece ani privind lumea printr-un obiectiv, acest fotograf din Madrid s-a mutat anul trecut la Usera, la Estudio Oculto, un coworking a artiștilor și a unui centru independent de departe, cu care nu avusese niciodată un contact foarte personal, a devenit o obsesie. „Pentru mine ceea ce nu știu este întotdeauna mai atractiv. Mi-am spus că nu pot fi în Usera și nu pot comunica, interacționa cu comunitatea chineză, care are o greutate enormă în district. Am vrut să o portretizez pentru că este cea mai intimă și directă legătură pentru a o cunoaște”, spune el.
Rezultatul este această expoziție, deschisă până pe 30 ianuarie în sala de expoziții a consiliului raional (Avenida de Rafaela Ybarra, 41) în care fiecare piesă încearcă, ca și restul lucrărilor sale, să exprime „nespusul”. Și, de asemenea, de ce nu, contribui la memoria colectivă și la memoria ei personală, deoarece fotografia este pentru ea o armă neprețuită pentru a lega amintirile. Poate pentru că, așa cum mărturisește fără rușine și comparându-se cu personajul lui Noemí Argüelles din serial Paquita Salas, memoria lui este „îngrozitoare”. Acesta este motivul pentru care camera este „modul meu de a ține un jurnal cu ceea ce se întâmplă” și, de asemenea, de a mă asigura că, atunci când se uită la fotografiile din albumele lui de familie, de exemplu, nu se uită doar la amintiri, ci o face „în un mai de încredere”.
fotografia ca dialog
Portofoliul său este destul de variat, deși dacă se remarcă pentru ceva, este pentru portrete. Întrebată cum și-ar defini lucrările în trei cuvinte, iese din ea un râs contagios și îi ia ceva timp să răspundă la această întrebare, așa cum o definește ea însăși. „Ceea ce văd eu în ei, poate alții să nu-l vadă. Sunt misterioși, simpli și, în același timp, dornici, au dorința ca ceva să se întâmple”, răspunde ea în cele din urmă.
Unul dintre semnele sale distinctive este modul în care se implică în persoana fotografiată. „Îmi place să mă integrez, să mă pun în locul lui, să-i citesc foarte repede și să încerc să văd ce îi lipsește, astfel încât să fie confortabil.” În studioul ei atârnă o fotografie pe care o asistentă i-a făcut-o, singura în care ea însăși pozează în timp ce îi cere modelelor să facă. „Am rămas cu ea pentru că pentru mine este foarte importantă pentru modul în care lucrez. Nu cer nimic din ce nu pot face și mă identific total. Fotografia mea este un dialog”.
Specializați în portrete editoriale, actori precum Viggo Mortensen au pozat în fața obiectivului ei; muzicieni precum Ana Belén, Joan Manuel Serrat sau Zahara, trecând prin sportivi precum Pau Gasol, Xabi Alonso, Jorge Valdano sau Diego Pablo Simeone. Este genul lui preferat. Nu contează dacă sunt editoriale, artistice, corporative sau de călătorie. Pentru că fotografia este și o „scuză pentru a călători, direct. Acolo fac și portrete, iese doar când cobor pe stradă. Caut istoria site-urilor pentru că mi-o dă lumea”.
Cu experiența sa îndelungată și recunoscută colaborează notează, Țara săptămânală fie Eu Donez, printre alte mijloace, nu îl împiedică să continue să fie surprins de reacția oamenilor la munca sa. „Consider că cusăturile arată mult mai mult decât mă așteptam. Nu este rău, dar dintr-o dată te face timid. Este ambivalent pentru că în adâncul tău ceea ce vrei este să te exprimi, dar o faci mereu ca la un joc de măști”.
Normalizarea ADHD
Licențiată în Comunicare Audiovizuală la Universitatea Francisco de Vitoria, este obișnuită pe rețelele de socializare. Îi place să-și pună gândurile într-un tweet, lucruri care îi trec prin cap și pe care obișnuia să le spună „zece prieteni”. Deși susține că este foarte proastă în a-l folosi pentru că nu are o strategie, a aflat deja despre riscurile spontaneității. Insultele „brutale, foarte, foarte brutale” pe care le-a primit uneori „pentru păreri despre viața mea și casa mea” l-au făcut să înțeleagă, pe bază de încercări și erori, că linia de separare dintre intim și personal nu trebuie să fie traversat.publicul. „Nu veți ști niciodată, prin intermediul rețelelor de socializare, ceva ce nu aș spune publicului”, spune el.
De fapt, acea transparență este întruchipată în tweet postat pe peretele lui: „Dacă îmi trimiți un DM (mesaj direct) cu întrebări despre ADHD, te rog să scrii „ADHD” la începutul mesajului ca să-l pot citi în siguranță. Sunt singurele mesaje pe care nu vreau să le ratez.” De la Vallina a descoperit că suferea de tulburare de hiperactivitate cu deficit de atenție la vârsta de 29 de ani. Acum vorbește deschis despre asta și oamenii apelează la ea pentru sfaturi. Cunoașterea diagnosticului i-a permis să-și recunoască mai clar punctele forte și punctele slabe și să știe să abordeze mai bine fiecare post. Însă el crede că există încă un anumit tabu, deși din ce în ce mai puțin, în societate în acest sens. „În mare măsură, pandemia a „ajutat”, a făcut multe lucruri pe care oamenii, mai mult sau mai puțin, le țineau la distanță. Și asta a făcut din aceasta o problemă care trebuie rezolvată. Am citit că oamenii spun că bolile mintale au devenit o modă. Binecuvântat să fie Dumnezeu! Pentru că, dacă da, pot exista oameni care cred că au tulburări și merg la medic.
Cea mai personală Lupe de la Vallina
Colț de Madrid pentru a te pierde cu camera ta: usera
Este Usera?: Tot
Un anotimp al anului: Foarte vara tot anul
Planul preferat: Stai cu prietenii mei să bei vermut și să cânt
Un cântec care o definește: Oricare dintre Fiona Apple
Cea mai amuzantă ședință foto și cea care l-a costat cel mai mult de făcut: Una dintre cele mai haioase și mai intense pentru că am râs, am plâns și totul a fost cu Nadia de Santiago. M-a îmbrățișat, am căzut și mi-a rupt dintele cu capul. Am mica fisură acolo să-mi amintesc de ea toată viața. Și nu am de gând să-ți spun pe cea care m-a costat cel mai mult.
O referință de-a ta în fotografie: Cristina de Middel. Din cauza modului în care face lucrurile, nu atât datorită fotografiilor în sine, cât și.
Îndeplinește un vis: Mult. De exemplu, să mă mut cu familia mea într-o altă țară. Parisul ar fi destul de frumos. Am făcut Erasmus acolo și, după cum spunea Hemingway, „dacă ai norocul să fi locuit la Paris când erai tânăr, atunci Parisul te va însoți oriunde ai merge, pentru tot restul vieții” și așa este.
Vă puteți bucura de munca lui pe site-ul său.
Sursa: Lupe de la Vallina, „cealaltă privire” asupra comunității chineze din Madrid
