Spania duce o lupta titanica in aceste zile cu un inamic invizibil si imprevizibil: neincrederea. Populatia se zbate zilnic ca sa reziste atacurilor acestei crize economice, care si-a modificat aparitia de mai multe ori pe baza instabilitatii constante a pietelor financiare.
Guvernul lui Mariano Rajoy, desi nu reuseste nici acum, dupa numeroase reforme dure, sa domesticeasca neincrederea salbatica a investitorilor, trebuie apreciat macar pentru faptul ca in aceste vremuri de restriste economica, da dovada de disciplina. Iar disciplina guvernului induce aparenta ca situatia se afla sub control. Deciziile recente ale executivului spaniol, influentate de situatia economica nu dovedesc insa acest lucru si nu conving.
In timp ce presa internationala si prima de risc (aproape de 440 de puncte) propavaduiesc apropiata cadere a economie spaniole in ghearele „investitorilor”, Rajoy si ai lui incearca sa-si mentina postura aparenta, de guvern independent. In cateva zile, datoria Spaniei a ajuns sa fie cotizata la un nivel foarte dezavantajos pentru calculele lui Rajoy si ale principalului sau „cercetas” in ale finantelor, ministrul Economiei, Luis de Guindos, fost director la Lehman Brothers in Spania si Portugalia.
Evolutia pietelor a determinat guvernul sa faca o noua miscare in aceasta lupta psihologica pe care guvernele o duc de cativa ani cu pietele financiare. Intr-un mod destul de precipitat, guvernul a anuntat noi taieri bugetare, de 10 miliarde in invatamant si sanatate, considerate pana acum „vacile sacre” ale serviciilor publice. Spiritele s-au incins din nou si iar se discuta despre costul ridicat al autonomiilor regionale si despre nevoia de mult mai multa austeritate.
Austeritatea este insa meniul zilei in Europa, de cativa ani buni, si inca nu a dat rezultatele asteptate. De cateva luni, Spania se remarca prin masuri dure de reduceri bugetare, compensate prin timide intentii de stimulare a economiei. Creditul insa tot nu circula si economia nu se misca.
Daca premierul spaniol spunea recent, la aprobarea bugetului ca Spania, se afla intr-o situatie limita, acum acest lucru este mai real ca niciodata.
Intre timp, Europa se comporta intr-un mod rusinos din doua privinte. Declaratiile electoraliste ale lui Nicolas Sarkozy despre mostenirea socialista a Spaniei si loviturile sub centura ale lui Mario Monti nu sunt intamplatoare, desi nu par sa fi influentat in mod clar intentiile investitorilor. Cealalta Europa, institutionala, continua sa dea din cap aprobator la orice masura de austeritate se ia in Spania si pastreaza o postura diplomatica in fata pietelor financiare, greu de crezut. Riscul unei recesiuni este ceea ce indeparteaza investitorii de Spania si mai ales lipsa unei certitudini ca lucrurile se vor imbunatati intr-un timp acceptabil.
Pentru Spania si pentru guvernul sau, lucrurile nu sunt insa deloc simple. Trebuie sa reduca un somaj de 5,3 milioane, sa elimine un deficit de peste 35 de miliarde de euro si sa stimuleze economia in asa fel incat Spania sa redevina rentabila in cativa ani. Succesul misiunii depinde insa de banii pe care tara ii poate imprumuta de pe piata internationala si, mai ales, la ce dobanda.
In ciuda faptului ca a ajuns la putere intr-un context in care pietele cereau indirect o schimbare la carma Spaniei, Mariano Rajoy a incercat sa-si pastreze calmul si a dorit intotdeauna sa transmita senzatia ca „este timp” si ca totul este sub control. Realitatea ne arata insa ca noul guvern este obligat sa improvizeze aproape la fel ca si cel anterior si daca Zapatero nu a recunoscut criza la timp, Rajoy incearca sa deghizeze taierile bugetare sub denumirea de „ajustari”, „imbunatatiri”.
Sinceritatea sa surprinzatoare fata de societatea spaniola, careia ii spune ca reformele pe cat sunt de dure nu vor da rezultat prea curand, si dansul mediatic al cifrelor de ordinul miliardelor care se taie de ici-colo, nu au reusit sa linisteasca apele si spiritele investitorilor, care ezita din ce in ce mai mult inainte sa cumpere datorie spaniola.
Credibilitatea este insa singura carte pe care mizeaza acum guvernul Rajoy, care are nevoie de timp, pentru ca reformele sa dea rezultate. Timpul a devenit insa un privilegiu extrem de costisitor.