Interviu cu Francisco Fonseca Morillo, director al delegaţiei Comisiei Europene la Madrid – Se împlinesc 3 ani de la intrarea României, împreună cu Bulgaria, în Uniunea Europeană. În aceeaşi perioadă se adună 20 de ani de reforme a statului român care a trecut de la dictatura comunistă la democraţie. Intrarea României în UE a fost năzuinţa tuturor probabil, încă de pe vreme când se asculta Radio Europa Liberă pe ascuns. Acum, după 3 ani de existenţăîn interiorul Europei comunitare, românii încep să se obişnuiască cu noul statut şi aşteaptă să se împlinească acele vise pe care şi le-au imaginat atâta vreme. Un beneficiu consistent al intrării în UE este solidaritatea acesteia cu noile ţări. De aceea, cele 30 de miliarde de euro care ar trebui să ajute România să atingă un standard de viaţă occidental sunt poate cel mai important argument că visele pot deveni realitate. Din păcate, însă, după 3 ani de contribuţie la bugetul Uniunii, aparatul administrativ al României nu a fost capabil să acceseze aceste fonduri şi românii continuă să meargă pe aceleaşi străzi desfundate, cu aceleaşi trotuare sparte şi banii europeni nu se prea simt. Singura consolare este că „poate acum se lucrează la accesarea fondurilor europene„, lucru greu de crezut dacă vedem că România nu mai are capacitatea de a cofinanţa proiectele de accesare a fondurilor europene.
Reporter: – România este deja membru al Uniunii Europene. Este un vis împlinit pentru mulţi români şi pentru alţii este singurul lucru bun care s-a întâmplat în ultimii 20 de ani. Cine este acum, după trei ani, mai câştigat sau mai afectat: România sau Europa?
Francisco Fonseca: – Pentru România, fără îndoială, intrarea în Uniunea Europeană este nu numai un vis, ci consecinţa unei garanţii de progres economic, politic si social, cum a fost pentru Spania sau pentru alte democraţii tinere, ca Grecia sau Portugalia.
Cred că este dificil să vorbim despre suferinţă. Aderarea europeană înseamnă ajustări, costuri şi cred că poporul român a înţeles perfect că aceste sacrificii sunt compensate de beneficii ale intrării în Uniune. Din punctul de vedere al UE, în 2007, în raportul de aderare se preciza că aceste două ţări aveau probleme structurale pe care trebuiau să le rezolve, de aceea în acest raport au fost incluse câteva clauze, cum era mecanismul de verificare. Acum, după trei ani, putem spune că acesta nu a fost activat pentru că nu a fost nevoie, nici în cazul României, nici în cazul Bulgariei.
Situaţia nu este perfectă, încă există probleme, ştim toţi asta, însă cred că paşii înainte pe care i-a făcut România în contextul european au fost foarte importanţi şi cred că românii observă asta. Toţi ştim că în România există încă probleme în domeniul puterii judecătoreşti, de exemplu. Probleme care sunt uşor de rezolvat, dar este evident că statutul de membru al Uniunii Europene este o armă foarte puternică pentru ca aceste reforme esenţiale să fie realizate.
Rep: – Ce imagine are România acum, după 3 ani în care pare să nu fi avut o politică europeană foarte îndrăzneaţă şi în timpul căreia a deţinut, prin comisarul de multilingvism, o responsabilitate nu foarte importantă?
F.F.: – Este clar că portofoliile pe care România şi Bulgaria le-au primit în 2007 au fost provizorii. Împărţirea era deja făcută din 2005 şi s-a refăcut într-un mod cât mai puţin dureros posibil pentru comisarii care erau deja stabiliţi. Dar a fost o situaţie care a durat doi ani, iar dovada că a fost provizorie este că în comisia Barroso II, România şi Bulgaria au portofolii la fel de importante ca alte ţări. România a obţinut domeniul agriculturii.
Pe de altă parte vreau să spun că am avut plăcerea să îl cunosc şi să lucrez cu Leonard Orban, comisarul român, şi pot să vă spun că a reprezentat foarte bine România şi, deşi a avut un portofoliu mai mic, a fost foarte activ şi a dovedit o mare deschidere spre lumea multiculturală, prin prisma multilingvismului, care este fundamental în multe ţări ale Uniunii Europene.
Rep: – Pentru că vorbim despre comisari, cum vi se pare poziţia României în această comisie Barroso II şi nominalizarea lui Dacian Cioloş pentru postul de comisar pentru agricultură?
F.F.: – Nu îl cunosc pe comisarul Cioloş, dar din CV-ul său pot să extrag următoarele date: că România a ales un politician care cunoaşte foarte bine realitatea internaţională, nu e un simplu politician local, este o persoană educată în străinătate, a fost bursier al Comisia Europeană, în domeniul agriculturii, în urmă cu mai mulţi ani. E o persoană cu preocupări în domeniul agriculturii, cu pregătire tehnică în acest sector şi cunoaşte bine mai multe limbi străine. România a făcut o alegere bună şi preşedintele Barroso a demonstrat, la împărţirea portofoliilor, că nu are nici o preferinţă pentru nicio naţionalitate, ci a făcut-o potrivit profilului comisarilor. E un portofoliu cu greutate şi fundamental în privinţa echilibrului de puteri în cadrul Comisiei, mai ales între Germania şi Franţa. Într-un domeniu atât de important, o persoană ca Cioloş înseamnă acordarea încrederii în criteriul său politic.
Cred că Cioloş stăpâneşte mai bine franceza decât engleza, ceea ce poate linişti mediul politic francez, care este cel mai atent la politica agricolă comunitară.
Rep: – Cum se poate aprecia prezenţa României în Europa în ultimii 3 ani, din punct de vedere global?
F.F.: – Nu cred că trebuie să amăgim pe nimeni. E evident că o ţară de mărime medie, ca România sau ca Bulgaria, care au o vechime de 3 ani în UE, este în fază de rodaj. Toate ţările, inclusiv Marea Britanie în 1973, au trecut prin asta. Marea Britanie a avut nevoie de un an sau doi ca să se adapteze la această nouă situaţie. E firesc ca primii ani să fie de învăţătura.
Din experienţa mea, pot să vă spun că România funcţionează bine în cadrul Uniunii. Şi vă mărturisesc ceva: până în iunie anul trecut am fost responsabil al Departamentului de Justiţie şi Drepturi fundamentale în Bruxelles, în cadrul Direcţiei de Justiţie şi Interne, o direcţie cheie chiar pentru România. A avut loc o împărţire de funcţii şi era nevoie de un director pentru Drepturi fundamentale. Am ales un român, pe care cred că îl cunoaşteţi bine, pentru că a fost secretar de stat şi a negociat aderarea României la UE. Este Aurel Ciobanu. Mă înlocuieşte şi o face foarte bine. Şi pot să vă garantez că tinerii români cu vârsta în jur de 30 de ani, cu formare în afara României, cu specializări în Marea Britanie, Franţa, Belgia, sunt foarte căutaţi pentru posturi în Uniunea Europeană. Eu, din 2007 până de curând, am contractat la Bruxelles cel puţin 12 români. Şi am fost foarte mulţumit de ei!
Rep: – Până de curând, România a fost prezentată ca un beneficiar al fondurilor europene de coeziune. S-a vorbit de 30 de miliarde de euro care vor ajunge în România până în 2013, dar în aceste momente România este doar un contribuabil la bugetul european şi a accesat puţine fonduri. Cum se explică acest lucru şi ce se întâmplă dacă România nu absoarbe fonduri suficiente până în 2013? Va fi o prelungire, cum a fost cazul Spaniei?
F.F.: – Problema este complexă, dar nu se mai ştie că timp de doi ani, 1986 şi 1987, Spania şi Portugalia au fost doar contribuabili la bugetul comunitar. Dacă un stat intră la 1 ianuarie în UE, la sfârşitul lunii, la 31 ianuarie, deja i se aplică regulile bugetare în privinţa contribuţiei. Deci România, la 31 ianuarie 2007, a trebuit să verse la bugetul UE, cota parte din TVA, o parte din veniturile vamale şi toate celelalte obligatii care revin fiecărui membru. România, aşa cum şi Spania şi Portugalia au trecut prin asta, până prezintă proiecte, programe pentru a primi fonduri, aşteaptă practic un an. E o problemă de gestiune a ciclului bugetar, pentru că banii pentru anul în curs deja au fost detinaţi. Probabil că România a intrat în Uniunea Europeană, şi nu este vina nimănui, în cel mai nefavorabil moment. Anii ´80 şi începutul anilor ´90, au fost momentul de expansiune economica, iar Spania, Portugalia şi Irlanda au început să simtă beneficiile. România, Bulgaria, în general ţările „de coeziune” sunt într-adevăr în cel mai prost moment din acest punct de vedere. Cred că guvernul român poate să ia în considerare următoarea situaţie şi aici e şi răspunsul la întrebarea dacă va fi prelungită perioada de absorbţie a fondurilor în cazul în care acestea nu se accesează la timp: secretul succesului în Spania şi Irlanda în folosirea fondurilor de coeziune a fost că fiecare 95 de cenţi din fiecare euro care a intrat în acest sac a fost controlat la maxim. Asta arată în rapoartele sale Curtea de Conturi Europeană. Este vorba deci despre transparenţa folosirii fondurilor, iar Curtea de Conturi Europeană este capabilă să verifice destinaţia a 95 de cenţi din fiecare euro folosit din aceste fonduri în Spania. Asta nu înseamnă că ceilalţi cinci cenţi s-au pierdut sau au fost folosiţi greşit, fraudulos, ci că s-au cheltuit în gestiuni, administrare, reglementări. Din păcate, nu e cazul şi altor ţări.
Rep: – E deci o problemă de transparenţă?
F.F.: – De folosire adecvată a fondurilor, de transparenţă a pieţelor, de cum se organizează licitaţiile, cui revine realizarea fiecărui metru de autostradă, fiecare metru de cale ferată, de pistă de aeroport… Revine firmei care prezintă cea mai bună ofertă sau e vorba de costuri suplimentare faţă de ceea ce se putea obţine şi de ce?
Acest secret al succesului în folosirea fondurilor structurale în Spania şi Irlanda nu s-a înregistrat în Portugalia şi în Grecia.
Rep: – La ultimele alegeri europene, peste 50 de mii de români din Spania au votat listele spaniole şi numai 1100 au ales candidaţi din România? Cum apreciaţi aceste date?
F.F.: – Mi se pare extraordinar! Asta demonstrează că Europa este mai mult decât unii dintre noi încercăm să explicăm, că Europa este în conştiinţa cetăţenilor. Pentru că 50 de mii de români, care se simt la fel de români ca un compatriot care trăieşte în Bucureşti, au votat candidaţi spanioli, aici! Pentru că îi interesează educaţia copiilor lor, munca lor în Spania, sănătatea publică din Spania. Soluţiile pentru toate acestea sunt la deputaţii spanioli din Parlamentul European, primarii şi consilierii din locul unde aceşti oameni trăiesc. Poate că din punct de vedere sentimental, ar dori să îl voteze pe primarul din Bucureşti, însă problemele lor ca locuitori sunt în Alcalá de Henares, Pinto, Mostoles sau Madrid. Şi, în mod firesc, cetăţeanul român, ca şi spaniolul în Belgia, se deznaţionalizează, devine european. Mesajul este „mă aflu într-un spaţiu integrat” şi astăzi pot să trăiesc în Madrid, mâine lucrez în viticultură în Franţa şi după câţiva ani pot să deschid un magazin alimentar în România. Şi dacă apare ocazia, poate copiii mei decid să trăiască în Germania, aşa că e posibil ca peste 20 de ani să mă retrag şi eu acolo. Asta e Europa.
Rep: – Poate că ştiţi, există o problemă administrativă în legătură cu eliberarea certificatului comunitar. Este o procedură care pare inutilă, dar este opţiunea pe care a ales-o statul spaniol pentru a înregistra cetăţenii europeni. Este umilitor să aştepţi la coadă, la început erau cozi noaptea la comisariatele de poliţie din anumite localităţi, să ceri programare ca să obţii un numar de identificare. Este o problemă care ar putea fi obiectul unei plângeri către instituţiile europene?
F.F.: – Evident! În domeniul liberei circulaţii a persoanelor există drept comunitar. Directiva 2004/38, intrată în vigoare la sfârşitul lui 2006, trebuie să fie respectată în toate statele membre. La direcţia pe care eu am coordonat-o şi pe care acum o conduce românul Aurel Ciobanu, au fost deschise dosare de informare pentru a identifica problemele administrative pentru 17 state din cele 27. Până astăzi nu s-au deschis proceduri de infracţiune, care sunt posibile dacă se consideră că legislaţia naţională este în conformitate cu limitele şi opţiunile pe care le prevede această directivă. Dar suntem conştienţi că există cazuri în care administraţia anumitor state a ţinut să îşi impună sistemul propriu în domeniu. Toţi cetăţenii europeni sunt obligaţi că se înscrie la primăria localităţii unde trăiesc. Administraţiile spaniolă, franceză, belgiană, română, nu au nici un drept să ridice obstacole administrative suplimentare şi orice problemă legată de acest aspect poate să fie obiectul unei plângeri la Direcţia Generală de Justiţie, Libertate şi Securitate. Sper ca problema spaniolă să fie deja depăşită. Certificatul „de extranjeria” nu mai este obligatoriu , este obligatorie doar înscrierea în registrul localităţii de reşedinţă, dar autorităţile naţionale nu pot impune un document de identitate pe care să îl elibereze la 4 sau cinci luni după solicitare. Trebuie eliberat în momentul în care acesta este solicitat.
Rep: – Subiectul principal este criza, cea mai mare preocupare a europenilor. Cum vedeţi acum situaţia?
F.F.: – E important să transmitem un mesaj de optimism în acest sens: nu mai suntem în cădere liberă. Este adevărat că această criză economică a fost ca un avion în care, la 10 mii de metri altitudine, cabina se despresurizează şi intră în picaj, dar am reuşit să îl stabilizăm. Acum se pare că e nevoie de voinţă politică, să coordonăm ieşirea din criză, mai ales în ceea ce priveşte deciziile luate în legătură cu banii, dobânzile, o chestiune de poziţie comună a statelor noastre în domeniul economiei despre cum şi când, în ce ordine, retragem stimulentele pe care le-am acordat sectorului bancar. Este necesar un acord politic în cadrul Consiliului de Miniştri de Economie şi Finanţe pentru politicile bugetare, astfel încât măsurile fiscale să nu fie naţionale şi exclusiviste. E nevoie de o demonstraţie că am ştiut să reaccţionăm în faţa crizei în contextul internaţional şi că Europa este capabilă să impună în G20 un sistem de evaluare a riscurilor la nivel internaţional, de control, de supraveghere în pieţele financiare care să permită să fim mai bine pregătiţi în faţa acestui pericol al autoreglementării. Cu aceste condiţii, cred că se poate spune că ce a fost mai rău a trecut.
Un exemplu bun de supravieţuire este Germania, unde sindicatele din sectorul auto şi guvernul au pactat congelarea salariilor pentru 3 ani. O parte din salarii o plăteşte Ministerul de Finanţe, muncitorii muncesc 5 ore pe zi, în loc de 8, pentru a produce mai puţine maşini şi pentru a nu pierde locul de muncă. Nu spun că asta s-ar putea aplica în Spania sau România, dar este un bun exemplu. Clasa politică trebuie să dea semnale de responsabilitate şi de acţiune comună.
Rep: – Avem în faţă 6 luni de preşedinţie spaniolă a Uniunii Europene. Ce putem aştepta?
F.F.: – Preşedinţia spaniolă are în faţă o provocare istorică. Spania este o ţară pro-europeană, care are la îndemână posibilitatea să dea primii paşi pe linia politică în care se va desfăşura Tratatul de la Lisabona. Cred şi doresc, nu ca spaniol, ci ca european, ca Spania să îşi îndeplinească acest rol cu bine, pentru că această perioadă va fi baza a ceea ce urmează. Trebuie să uităm puţin cine suntem, să ne facem o introspecţie, dar şi să ne deschidem ca putere mondială, pentru a consolida modelul nostru de dezvoltare economică la nivel internaţional. Cred că dacă Spania pune trenul pe şine, va fi o prezenţă excelentă.
