În 10 iunie 2000, când oftalmologul Bashar al Assad și-a asumat funcția de președinte al Republicii Arabe Siria, monarhul republican proaspăt uns a fost primit cu aclamații și lozinci cu mesajul Alah, Siria și Bashar, vechea țară a omeiazilor părea să se îndrepte spre o nouă etapă istorică. În 10 iunie 2000, când oftalmologul Bashar al Assad și-a asumat funcția de președinte al Republicii Arabe Siria, monarhul republican proaspăt uns a fost primit cu aclamații și lozinci cu mesajul Alah, Siria și Bashar, vechea țară a omeiazilor părea să se îndrepte spre o nouă etapă istorică.

Regele Abdalah al Iordaniei nu a ezitat să-l califice pe fiul dictatorului Hafez al Assad drept inovator, înclinat către deschiderea politică și iubitor al progresului. Percepție falsă? Simplă manipulare a opiniei publice occidentale credule și ignorante? Nu mai e nevoie să spunem că primele gesturi ale guvernantului lipsit de experiență păreau să acrediteze această teză. Dar primele reforme întreprinse de regimul Damascului au fost și timide și lente. Liderul se împiedica invariabil de reticențele vechii gărzi a Partidului Ba’as, puțin înclinată să renunțe la prerogativele sale. Structurile puternice concepute de bătrânul dictator nu ușurau schimbările dorite de generația tânără. Schimbarea sistemului presupunea ruperea de trecut. Dar Bashar al Assad a fost incapabil să ducă la capăt sarcina titanică.

Pentru monarhiile feudale din regiune, Siria era o țară laică, ce rupea tiparele sacrosanctei legi coranice, aliat al Moscovei și Teheranului, deci, al infidelilor și al …șiiților! Pentru Occident, era unul din ultimele vestigii ale colonizării gale în regiune, ale unei insule de cultură francofonă, care avea intelectuali de prim rang: arhitecți, scriitori, poeți, filozofi… O elită culturală care, în ciuda limitelor impuse de regimul totalitar, reușea să concureze cu spuma intelectualității europene.

Dar schimbarea de direcție preconizată de Bashar al Assad s-a terminat cu greșit numitele primăveri arabe. Cineva din afara zonei a decis să pună capăt dictaturilor laice și să le înlocuiască cu regimuri islamice moderate. După căderea tunisianului Ben Alí a urmat înfrângerea egipteanului Mubarak, respingătorul asasinat al libianului Gadafi și războiul civil din Yemen. Totuși, califul de la Damasc rămânea pe tron. Ceva de neiertat pentru scenariștii primăverilor arabe. Siria a sfârșit prin a se transforma într-un laborator de război de gherilă, în scenă a confruntărilor dintre grupuscule islamice de toate felurile, sprijinite de mecena saudiți, din Qatar și …americani. Obiectivul lor prioritar: să termine cu Bashar al Assad. Ținta reală: transformarea ultimului pion al Rusiei în Orientul Mijlociu în bastionul democrației made in USA.

În patru ani, războiul civil sirian s-a soldat cu peste 300.000 de morți. Aproximativ 2,8 milioane de persoane au trecut granițele, căutând refugiu în țările vecine. Dar Iordania, Liban și Turcia nu au infrastructurile de bază pentru a le oferi adăpost. La rândul lor, țările din Golful Persic resping posibilitatea de a primi refugiați. În aparență, sunt… prea săraci pentru a putea să se integreze în lumea opulenței construită de mana petrodolarilor.

Refugiații au ales drumul spre Europa, îndreptându-se spre prospera Germanie sau multirasiala Anglie. Vin musulmanii! Brusc, guvernanții bărânului continent au descoperit că aveau un aliat în teritoriile Orientului; un guvernant care combătea pericolul jihadist: președintele sirian Bashar al Assad. Președinte, simplu, fără alte calificative. Lumea se schimbă.

Acum doi ani, când Barack Obama era gata să bombardeze Damascul, a fost suficient ca președintele Putin să atragă atenția, pentru ca avioanele forțelor aeriene să rămână la sol. Astăzi, Europa cochetează cu ideea de a se alătura războiului împotriva jihadismului. În aparență, Austria și Spania sunt principalii protectori ai regimului sirian. Franța se va alătura bombardamentelor împotriva pozițiilor Statului Islamic; Anglia nu va întârzia să se unească operațiunilor belice. Căci avalanșa de refugiați a cauzat o trezire târzie și dureroasă.

Cărei cauze i se datorează această schimbare radicală a Occidentului? Să încercăm să ne amintim: a fost o perioadă – nu prea îndepărtată – în care prietenii noștri dictatorii aveau autoritate foarte mare în cancelariile din lumea întâi. O epocă în care diplomații bătrânului continent îi tratau ceremonial pe cei din familiile Mobutu sau Tchombe, cu monsieur le Président, tiranii africani care controlau zăcămintele de cobalt sau minele de aur și de diamante, în care exemplara democrație de la Bonn se dădea de ceasul morții să-l satisfacă pe generalul Strossner, originar german devenit dictator al Paraguayului, când City-ul londonez acționa ca principal centru al șahilor aurului negru. Pe atunci afirmațiile domnilor dictatori sau ale respectabililor tirani aveau talentul de a transforma râurile de sânge în lingouri de aur. Apoi a apărut introducerea forțată a democrației din lumea civilizată și, odată cu ea, corupția.

Este evident că pentru găsirea unei soluții coerente și durabile a conflictului sirian este necesar să se conteze pe medierea Moscovei și a Teheranului. Dar iranienii avertizează: nu se poate avea în vedere un dialog de pace fără participarea activă a Arabiei Saudite și a Statelor Unite, țările care trag sforile în conflict.

În acest context, se pune întrebarea: cărui univers aparține prietenul nostru (nou), Bashar al Assad?