Am urmărit cu oarecare invidie modul în care s-au derulat ultimele alegeri în Ecuador, la care participarea ecuadorienilor din Spania a fost destul de importantă. Pe lângă faptul că politicienii ecuadorieni, spre deosebire de cei români, și-au adus aminte că au o diasporă și au avut chiar întâlniri și dezbateri la Madrid.

Să nu mai punem la socoteală faptul că Ecuadorul a introdus de mult sistemul de vot prin corespondenţă, asta ca să ne crape nouă obrazul de rușine ca ţară europeană, pentru că dacă nu votăm, nu contăm. Asta este o dovadă că introducerea altor forme de vot nu ţine neaparat de problematica logistică, ci de voinţa politică.

Cert este că noi, românii din Spania nu votăm pentru că nu prea putem, iar cei care o fac, o fac degeaba, pentru că partidele ne consideră o clasă politică moartă prin imposibilitatea fizică de a ne exprima votul. Românii din străinătate nu vor, în mod special, politici adaptate nevoilor pe care le au și la urma urmei sunt aceleași, în mare parte: asistenţa consulară și accesul la cultură și educaţie, dar vor să aibă și dreptul la vot. Majoritatea vrea să voteze, dar nu o face oricum, chiar dacă ar putea pentru că s-a ajuns la convingerea greșită că se poate trăi în afara politicii. Resemnarea autodestructivă a românului emigrant este de neînţeles atâta timp cât el emigrează pentru că nu mai vrea să audă de problemele de acasă, dar nici pe tărămul făgăduinţei nu vrea să știe mai mult decât ceea ce îl privește pe el de acasă, la lucru și retur. Participarea slabă a românilor la viaţa socială, în general, fie că e în ţară, fie că e în a doua ţară, este pusă pe seama dezinteresului și a neîncrederii, dar mai ales și pe seama nepăsării patologice faţă de propria soartă. Indiferenţa colectivă a românului faţă de ceea ce se decide deasupra capului său rezidă și în convingerea că el, orice-ar fi, se va descurca și fără stat. Acum, înaintea alegerilor europene, la care oricum prea puţini români vor vota, politicienii români, dar și cei spanioli înţeleg că noi nu vrem să fim reprezentaţi și nu avem nevoie de nimic altceva decât să fim lăsaţi în pace.

 

De câţiva ani de zile se vorbește despre votul prin corespondenţă și nenumăraţi politicieni ne spun cât de importantă ar fi contribuţia românilor din străinătate, dar nici unul nu merge mai departe pentru a împlini misiunea diasporei, aceea de a participa la viaţa socială a României. E drept că nici diaspora nu luptă pentru asta, tocmai pentru că până și acum ne considerăm niște exilaţi, dar mai ales pentru că am părăsit România din cauza lehamitei și tot ce ne sună a politică ne trezește suspiciunea. Totuși încrederea cetăţeanului în stat se câștigă doar prin nenumărate acte de bunăvoinţă făcute de cel din urmă, într-o deplină transparenţă, dar spre deosebire de Ecuador, România nu-și revendică cetăţenii, pentru simplul motiv că partidelor le este frică să nu se fure singure la votul prin poștă.

 

De la preluarea mandatului, spre deosebire de agenda pentru Italia, actualul guvern nu a plecat încă urechea la problemele românilor din Spania și nici nu o face atâta vreme cât pentru 700 de mii de români vor decide doar câteva mii de voturi. Sentimentul exilului ne obligă să credem că nu putem schimba România și deseori ne face să confundăm dorul de casă cu dragostea de ţară.

Dacă vrem să ne întoarcem într-o Românie mai bună și modernă, trebuie să contribuim cu votul nostru, deși uneori trebuie să alegem între două rele. A nu se confunda așadar dorul de casă cu dragostea de țară, chiar dacă partidele politice care ne-au alungat din țară sunt mulțumite cu renunțarea noastră totală, iar dezinteresul nostru față de politică le convine de minune, pentru că așa ”pot conduce în liniște”.