Prin ce va fi amintit Barack Hussein Obama, al 44-lea preşedinte al Statelor Unite? Există păreri că al doilea şi ultimul mandat al actualului chiriaş al Casei Albe a ajuns la jumătate cu mai multe umbre decât lumini. Preşedintele caută cu disperare echilibrul între înfrângeri şi victorii pentru a putea intra în istoria americană.
Obama şi-a început cursa pentru preşedinţia Statelor Unite al Americii cu un convingător Yes, we can (Da, putem). O frază care îi umplea de optimism pe cetăţenii unei ţări umilite de atentatele din 11 septembrie, o operaţiune uriaşă de pedeapsă împotriva regimului taliban de la Kabul, care s-a împotmolit, eşecul intervenţiei militare din Irak, ce a dat naştere la noi înfăţişări ale radicalismului islamic. Yes, we can… America era dornică să uite trecutul întunecat. Locuitorii săi au pariat, pentru prima dată, pentru un candidad afro-american.
La abia un an după sosirea sa la Casa Albă, fostul senator democrat de Illinois a fost distins cu premiul Nobel pentru Pace, pentru eforturile sale de întărire a diplomaţiei internaţionale şi a cooperării între popoare şi pentru viziunea unei lumi fără arme nucleare. Unii politicieni nu au ezitat să califice drept precipitată decizia Comitetului norvegian al Nobelului. De fapt, în timpul preşedinţiei lui Obama conflictele internaţionale s-au înmulţit. Tulburările au scos în evidenţă fragilitatea puterii Statelor Unite, până atunci incontestabilă. La şase ani după acel convingător Yes, we can, unii analişti politici sunt decişi să pună la îndoială gestiunea preşedintelui.
Când evaluează succesele şi eşecurile din politica lui Obama, mass-media încearcă să sublinieze aspectele pozitive ale acesteia: acordul nuclear cu Iranul, care urmăreşte evitarea proliferării de arme atomice într-una din regiunile cele mai instabile de pe planetă şi normalizarea relaţiilor cu Cuba, întrerupte în anii ’60, victorie pirică a imperialismului yankee asupra socialismului revoluţionar castrist.
În ambele cazuri, e indicată analiza atentă a importanţei măsurilor. Acordul nuclear cu Iranul va trebui să aibă avizul (şi probabil supravegherea) Camerelor, controlate de majoritatea republicană ostilă acţiunii externe a preşedintelui şi înclinată să-şi asume argumentaţia belicoasă a şoimilor de la Tel Aviv. Va supravieţui acordul nuclear? Dinamitarzii din Washington şi de la Teheran vor face tot ce le stă în putere pentru a grăbi naufragiul.
Normalizarea relaţiilor Statele Unite-Cuba a avut un mare impact la nivel continental. Totuşi, detractorii săi dau asigurări că este doar o pură încercare de a izola aşa numitul grup al ţărilor bolivariene – Venezuela, Ecuador, Bolivia, Argentina? – ale căror guvernanţi pariază pe puternica prezenţă rusă şi chineză în emisfera sudică. Ficţiune sau realitate, ameninţarea s-a transformat în coşmarul Washingtonului.
La rândul lor, detractorii preşedintelui (care sunt o muţime) preferă să sublinieze greşelile comise de Barack Obama de la sosirea sa la Casa Albă. Menţionează eşuarea greşit numitelor Primăveri arabe, doborârea lui Gadafi și haosul care a pus stăpânire pe Libia după intervenția NATO, căderea lui Hosni Mubarak, care a lăsat cale liberă guvernului condus de Frații Musulmani, criza diplomatică cu Israelul, aliat fidel al Washingtonului în zonă, răcirea relațiilor cu Arabia Saudită, celălalt admirator fără rezerve al politicii americane, incapacitatea de a aprecia la adevarata sa valoare puterea, și, în consecință, pericolul pe care îl reprezintă Statul Islamic, abandonarea prematură a Irakului și Afganistanului, tolerarea de neînțeles a talentului prea puțin democratic al președintelui turc Erdoğan…
Pentru Daniel Pipes, politolog republican care a apărat în vremea aceea politica externă a lui George W. Bush, doctrina lui Obama se reduce la câteva cuvinte: relații bune cu dușmanii Statelor Unite și reci cu aliații.
Mai rămâne o necunoscută: poziția lui Barack Obama în fața unei posibile confruntări cu Rusia în conflictul armat cu Ucraina. În acest caz concret, cele mai mari reticențe vin din capitalele europene: Paris și Berlin. Guvernanții Bătrânului Continent preferă soluția diplomatică.
