A treia rundă de consultări între Uniunea Europeană și Marea Britanie, privind modurile de despărțire de britanici (Brexit), s-a încheiat fără rezultate vizibile.
Temele abordate de negociatori, factura Londrei, drepturile cetățenilor europeni rezidenți în Marea Britanie și ale englezilor care trăiesc în Europa comunitară și granița dintre cele doua Irlande – Eire și Ulster – nu și-au găsit răspunsul pozitiv.
Lipsă de imaginație, de voință politică? Adevărul este că negocierea s-a împotmolit.
Există motive serioase de îngrijorare; ruperea totală a Angliei de UE trebuie să se înfăptuiască în 29 martie 2019, adică peste numai 18 luni. În rândul pesimiștilor sunt unii care vorbesc deja despre un divorț „cu forța”, despre o ruptură inevitabilă și ireparabilă. Optimiștii, la rândul lor, visează (da, acesta este cuvântul!) la un al doilea referendum menit să anuleze rezultatele primului. “Eurocrații” își reafirmă poziția inițială: afară înseamnă afară, cu toate consecințele.
Emisarii Londrei, care reclamă un statut “special” pentru Marea Britanie sau, cum spun unii, o relație „cât mai profundă posibil”, nu par dispuși să cedeze atunci când calculează datoria britanică.
Trebuie amintit că Londra s-a bucurat până acum de acest mult dorit “statut special”, care îi permitea să profite de avantajele asocierii – finanțe comunitare, piață unică, circulație liberă, sistem sanitar european – fără să își asume posibilele sau imaginabilele inconveniente: adoptarea monedei unice sau respectarea normelor unei deja depreciate politici agricole comune.
Bruxelles calculează datoria Londrei la aproximativ 60 sau 100 de miliarde de euro, care include angajamentele financiare asumate de Marea Britanie până în anul 2020. Este vorba despre programe de finanțare comunitară negociate înainte de referendumul de ieșire din Uniune.
Deși la începutul consultărilor despre Brexit britanicii s-au angajat să își respecte “obligațiile morale”, actualul șef al delegației engleze, David Davis, regretă că “UE cere contribuabilului britanic o sumă prea mare”. La rândul său, negociatorul european, Michel Barnier, consideră că “cei 27 de contribuabili europeni nu trebuie să plătească angajamentele asumate de cei 28”. Defintiv și ferm a fost comentariul actualului șef al Foreign Office, Boris Johnson, care a rezumat poziția Londrei prin laconica propoziție: “liderii UE să meargă la plimbare”…
Barnier crede că propunerea Londrei pentru funcționarea regimului de frontieră între cele două Irlande este un fel de “cal troian”, concepută pentru a facilita exporturile britanice în UE, eludând normativa comunitară. Dar… afară înseamnă afară.
Pe de altă parte, problema drepturilor cetățenilor europeni și britanici ar rămâne nediscutată până la finalul consultărilor. O chestiune pe care europenii nu par dispuși să o accepte.
Pe scurt, căsătoria între Londra și Bruxelles este pe punctul să se rupă după patru decenii de conviețuire accidentată. Dar, ce s-a întâmplat? Cum am ajuns până aici?
Încerc să îmi amintesc. La 14 ianuarie 1963, generalul Charles de Gaulle, președintele Republicii franceze, s-a opus candidaturii britanice la Piața Comună. De Gaulle, unul din ultimii oameni de stat de pe bătrânul continent, a subliniat atunci incompatibilitatea intereselor economice continentale și insulare, aratând faptul că intrarea Londrei ar prejudicia politica agrară comună, transformând Comunitatea Economică Europeană într-o zonă de liber schimb.
Ca și când nu ar fi fost suficient, militarul francez opina că relația privilegiată a Marii Britanii cu America de Nord ar transforma Europa europeană într-o Europă atlantică. De fapt, De Gaulle se îndoia de vocația europeană a englezilor, pe care îi considera…”insulari”.
Britanicii au reușit să adere la Comunitatea Europeană după retragerea generalului De Gaulle. Strălucitul profesor de literatură care i-a urmat la conducerea Franței a ridicat veto-ul.
Acum rămâne întrebarea: cine a greșit? În aparență, temerile generalului s-au materializat…
Adrián Mac Liman – analist politic internațional
