Nici prea aproape, însă nici prea departe  de Castellón, Delta Ebrului este un loc prielnic pentru pescarii români stabiliți în această provincie. La aproape 90 de kilometri de granițele acestei provincii se întinde majestuasa Deltă, plină de nămol și rareori pietriș pe margini, cu o faună variată și cu niște priveliști inimaginabile. Povești pescărești, care mai de care mai încântătoare, se brodează pe marginile acestui fluviu cu ape line și bogat în pește, pe care spaniolii nu-l consumă din pricina că peștele din apele dulci ar fi „spurcat„, iar cel din mare ar fi mai bun. Cert este că nici nu se dau prea tare înapoi când vine vorba de o ciorbiță de capete de crap cu smântână și mirodenii sau chiar păstrăvi la grătar, adesea comandați, la restaurant,  în incursiunile lor din inima munților Transilvaniei. 

Povestea pescarilor din Castellón și a mea, de data aceasta, începe ca mai întotdeauna, într-o după-amiază de sâmbătă și se termină abia a doua zi, spre apus, când trofeul agățat șade, mai puțin impunător decât atunci când se zbătea în cârlig, în portbagajul automobilului care înghite din șosea, grăbindu-se spre casă, unde pescarul de weekend își va primi binemeritata odihnă înainte de începerea unei săptămâni de muncă.

Ceea ce nu se uită însă, este noaptea feerică petrecută în așteptarea prăzii fantastice, când limbile de foc împrăștie frigul și întunericul ce învăluie apele tăcute. „Frații” într-ale pescuitului își păstrează locurile galanți sau le schimbă între ei de o parte sau de alta a firului apei. Sunt aproape mereu aceiași, ajung să se cunoască de acolo, își împrumută uneltele și, mai mult decât atât, atunci când vine vorba de o poveste pescărească nu îndrăznesc să râdă niciodată unul de celălalt.

Ultima noutate în legătură cu pescuitul pe care mulți nu o știu, ori o ignoră, este că somnul din Ebru ar fi infestat cu mercur. Știrea a alertat organizatiile de mediu din Catalunya. Se pare că firma unui român ar fi fost autorizată să pescuiască, „fără limită” somnul din Ebru, pentru a-l exporta în România, titra unul dintre renumitele ziare spaniole. Românul, la origine rus, Vladimir se pare că ar avea până acum trei tone de pește congelat și ar mai avea nevoie de încă două ca să facă un transport complet pentru România. Astfel, Delta Ebrului s-a convertit într-un imens depozit de somn și cantonamente de pescari, mai ceva ca până acum, pentru a-l trimite în România, o țară în care se consumă de preferință -se cunoaște-pește de apă dulce.

Vladimir a preferat să ignore mercurul, însă peștele va fi controlat de câteva ori și potrivit Direcției de Mediu a Guvernului Cataluniei, indicele ridicat de mercur al peștelui va împiedica exportul spre o țară europeană.

În ceea ce-i privește pe împătimiții pescuitului, nimic nu le-a schimbat obiceiurile din această poveste sau poate le-a indus o oarecare teamă că s-ar putea interzice din această cauză pescuitul, posibilitate deloc de neglijat.

Fie că se deține sau nu permis de pescuit, uneltele variate pe care le lansează la apă își fac treaba cu spor și deși poveștile pescărești, care circulau acum câțiva ani, evocau somni giganți, aceștia sunt acum destul de rari. Nu există totuși pescari care să se întoarcă cu mâna goală de la Ebru. Momeala este diversă: de la cea din comerț, până la cea făcută cu multă rabdare și ingeniozitate, din te miri ce, iar sacii de pescuit sunt meșteșugiti cu pricepere de câte cineva cu experiență într-ale pescuitului, experiență deprinsă pe Dunăre, acum mulţi ani. 

„Nopțile pe care l-am petrecut acolo în compania prietenilor sunt unice! Fiecare partidă de pescuit începe pentru mine cu un ritual. Cu o zi înainte îmi pregătesc uneltele, șezlongul și ceva provizii, cam pentru două zile. Nu neapărat captura mă atrage mereu spre Ebru și nici urările neveste-mii cu „Să ai baftă!“ care nu împiedică crapul să tragă și câteodată nici somnul de câte 15 kilograme sau chiar 80 de kilograme. Acesta e cel mai mare pe care l-am prins!“ surâde Marian. „Povestea cu mercurul nu o cred, chiar săptămâna trecută am prins de acolo crap. Ce-i drept nu l-am mâncat eu, ci un prieten care fusese cu mine și nu prinsese nimic. Cel mai mult se pescuiește crap și somn însă și anghile câteodată.„

 „Cel mai bun loc unde pescuiam eu„, continuă Augustin, „era lângă un abator care își deversa reziduurile în apele Ebrului, nu departe de Tarragona. Era plin de somni atrași de resturile de mortăciuni de acolo și unde mai pui că mai momeam și noi locul cu câte o rață moartă, agățată într-un băț deasupra apei.  Aveam mereu congelatorul plin și mai dădeam și la prietenii care nu le aveau cu pescuitul“.

Pentru românii iubitori de pescuit nimic nu le poate opri tentaţia de a pescui, pentru unii acest obicei fiind mai mult decât o simplă sursă de hrană. Unii o fac pentru că le place să stea toată noaptea la poveşti şi să asculte astfel istorii incredibile în jurul focurilor de tabără, care străjuiesc malurile râului pe o distanţă de aproape un kilometru. Apoi, în liniștea deplină a apelor se așteaptă captura peștelui uriaș, care nu întârzie prea mult să apară.