Asistența socială este o „prestație de subzistență” și constă de regulă în prestațiile plătite pentru acoperirea cheltuielilor minime necesare traiului sau în asistența plătită în circumstanțe speciale în viață.
Cetățenii UE care locuiesc legal în alt stat membru al UE trebuie să beneficieze de același tratament ca și cetățenii statului membru respectiv. Prin urmare, datorită principiului egalității de tratament, ei au, în general, dreptul de a beneficia de prestații și de avantaje sociale și fiscale, inclusiv de asistență socială, în același mod ca și resortisanții țării gazdă.
Cu toate acestea, legislația UE prevede garanții în ceea ce privește accesul la asistența socială pentru cetățenii mobili din UE inactivi din punct de vedere economic, pentru a proteja statele membre gazdă împotriva obligațiilor financiare nejustificate.
Primele trei luni: Statul membru gazdă nu este obligat de legislația UE să acorde asistență socială cetățenilor UE care sunt inactivi din punct de vedere economic în cursul primelor trei luni de ședere.
După trei luni și timp de maximum cinci ani: În practică, este puțin probabil ca cetățenii UE inactivi din punct de vedere economic să fie eligibili pentru prestații de asistență socială, pentru că, pentru obținerea dreptului de ședere, ei ar trebui să demonstreze autorităților naționale că posedă resurse suficiente (a se vedea mai sus).
În cazul în care ei solicită prestații de asistență socială, de exemplu deoarece situația lor economică se deteriorează ulterior, cererea trebuie să fie evaluată în funcție de dreptul lor la egalitate de tratament. Dar și în acest caz, legislația UE prevede garanții:
În primul rând, în cazuri specifice, solicitarea de asistență socială poate da naștere la o suspiciune rezonabilă din partea autorităților naționale cu privire la faptul că este posibil ca persoana să fi devenit o povară excesivă pentru sistemul de asistență socială.
În plus, statul membru poate acorda o prestație de asistență socială sau o prestație specială de tip necontributiv (adică prestații care au elemente de securitate socială și de asistență socială în același timp și care intră sub incidența Regulamentului 883/2004), cu condiția ca cetățeanul respectiv să îndeplinească cerințele pentru obținerea dreptului legal de ședere pe o perioadă mai mare de trei luni. Cu toate acestea, statul membru nu poate refuza să acorde aceste prestații în mod automat cetățenilor inactivi ai UE, iar aceștia nu pot fi automat considerați ca neavând resurse suficiente și, prin urmare, fără drept de ședere.
Autoritățile naționale ar trebui să evalueze situația individuală, luând în considerare o serie de factori (suma, durata, natura temporară a dificultăților, amploarea totală a poverii pentru sistemul de asistență național).
Dacă, pe baza unei astfel de evaluări individuale, autoritățile concluzionează că persoana în cauză a devenit o povară excesivă, ele îi pot retrage dreptul de ședere.
După cinci ani: Cetățenii UE care au dobândit dreptul de ședere permanentă au dreptul la asistență socială în același mod ca și cetățenii statului membru gazdă. Legislația UE nu permite nicio derogare în acest sens.
{loadposition publi-in-article}{jathumbnail off}
