Constat că noi, românii, avem în continuare o problemă de raportare la celelalte naţii, care fie se face de pe o poziţie de inferioritate, fie de superioritate.
Cert este că nici una, nici alta nu ne ajută să ne apreciem în mod real calităţile şi defectele noastre ca popor şi civilizaţie. Dacă ar fi să aleg, cred că cea mai dăunătoare atitudine este cea de inferioritate.
De nenumărate ori putem vedea compatrioţi dispuşi să dea dreptate din start acţiunilor politice ale gazdelor, chiar dacă acestea ne afectează direct sau indirect. De pildă, ultima acţiune a guvernului spaniol de a anunţa restrângerea dreptului la medic pentru străini este „înţeleasă” de mulţi dintre noi ca fiind coerentă şi justificată. „Nu se mai putea aşa” sau „Era de aşteptat” sunt expresii pe care noi, unii români din Spania, le folosim mereu din dorinţa de a fi pe plac spaniolilor. Nu vrem să fim în dezacord cu societatea sau cu o parte a ei, de teamă să nu fim marginalizaţi. Pe deasupra, în toţi aceşti ani de convieţuire ne-am alimentat convingerea că în „Spania este mai bine”, ca să fim liniştiţi că am luat decizia corectă atunci când am emigrat.
Este o atitudine normală a unui om care doreşte să se integreze într-o nouă societate. Problema apare însă atunci când începem să ne minţim singuri şi să negăm evidenţa că ceea ce fac unii şi alţii ne afectează. {loadposition publi}
Când guvernul socialist al lui Zapatero a impus restricţiile de muncă au fost voci care aprobau decizia, motivând că „într-adevăr suntem prea mulţi în Spania”. Chiar şi anul trecut, când au fost reactivate acele restricţii într-o formulă mult mai perversă, prin care se ştirbeau unele drepturi europene, se auzeau unele voci aprobatoare. Capacitatea noastră de a ierta tot ceea ce ni se face rău este uneori surprinzătoare. Aceeaşi autocritică „patologică” am văzut-o, şi era destul de răspândită printre românii din Spania, atunci guvernul lui Rajoy a limitat accesul străinilor la asistenţa medicală gratuită. Din dorinţa de a nu supăra şi de a continua să credem mai mult în valoarea străinilor, unii cred si grozăvia spusă de ministrul regional de Sănătate din Castilla La Mancha, care susţine în toată presa spaniolă că „mii de români” trag ţepe Spaniei, după ce se tratează în spitalele din România, prezentând cardul european de sănătate. Cu siguranţă, oficialul cu pricina nu a ajuns încă să se trateze într-un spital din România.
Pe de altă parte, dacă suntem oricând dispuşi să ne autoînvinuim în avans în faţa străinilor, atunci când luăm contactul cu Statul Român ne tranformăm în nişte rebeli de necontrolat. Tot ce e românesc ni se pare prost, greşit sau rău-intenţionat. Adesea avem şi motive evidente să credem asta, însă tot ceea ce desconsiderăm şi anulăm plecând de la această prejudecată ne afectează şi ne reprezintă până la urmă tot pe noi. Un spaniol care aude lucruri urâte despre români de la un român nu poate decât să generalizeze.
După ani de zile de pribegie în care mulţi români şi-au atins scopul economic al emigrării, poate că ar trebui să vedem cât de mult cântăresc acum sacrificiile şi umilinţele îndurate printre străini şi să ne pregătim să facem o autocritică, dar sănătoasă. De ce am emigrat? A meritat? Unde am greşit? De ce greşim? Ce facem acum?
Toate complexele noastre faţă de celelalte naţii sunt nişte iluzii imprimate prin clişee culturale care ne-au modificat percepţia. Pe scurt, am văzut prea multe filme de propagandă, pe vremea când noi aveam doar două ore de televiziune pe zi! De aceea credem că noi, românii, nu putem construi nimic fără să copiem un model văzut afară, iar criza în care se află acum şi Vestul ne demostrează însă că treaba nu e ca în filme. De aceea, ar fi cazul să ne trezim şi să ne comportăm la fel de bine printre români, aşa cum am făcut-o atâta vreme printre străini şi să ne străduim să ne apărăm interesele şi demnitatea. {loadposition comment}
