De multe ori vorbim de „comunitatea românească„, despre „diaspora„, despre „românii din străinătate” şi de cele mai multe ori, fără să o ştim, vorbim despre noţiuni fără conţinut, despre lucruri care nu există, cel puţin în forma în care le descriem. De ce? Pentru că nu există realmente o comunitate românească în străinătate, în Spania sau poate nici la Paris! Aşa cum nu putem vorbi nici de reprezentanţii acesteia.

 

Cu toate acestea, ar trebui să fim o comunitate pentru că avem probleme comune, avem o cultură comună şi o identitate fără de care am deveni nişte umbre. De aceea, poate că avem nevoie şi de reprezentare.

Problema reprezentării românilor însă nu este nouă şi nici foarte uşor de rezolvat, mai ales după etapa de socializare forţată în care am fost obligaţi să renunţăm la viaţa privată, pentru că se trăia într-o ţară în care totul era al poporului, cel puţin la nivel declarativ.

La ora actuală ne aflăm în situaţia în care românii din ţară, dar mai ales cei din străinătate refuză să se identifice ca o comunitate, ca o colectivitate. Sechelele comuniste sunt decisive în cazul celor de acasă, dar în ceea ce-i priveşte pe emigranţii români din Spania, de pildă, lipsa identificării lor ca un colectiv, ca o comunitate se naşte din faptul că majoritatea românilor crede că se află în Spania doar pentru scurt timp. De aceea, de cele mai multe ori este foarte greu să te aştepţi ca românii din Spania să reacţioneze ca o comunitate sau ca o societate în miniatură, pentru că acest lucru depinde de raportul fiecăruia cu acest tărâm spaniol pe care ne aflăm. Unii dintre noi se simt identificaţi cu Spania, sau vor să se simtă astfel, şi în consecinţă aşteaptă acelaşi lucru de la ceilalţi.

De altfel, îmi amintesc că eram singura persoană din microbuzul care mă aducea în Spania acum câţiva ani care ştia foarte clar că nu dorea să se mai întoarcă în România decât în vacanţă. Restul aveau planuri reale de întoarcere.

De cele mai multe ori lipsa de acţiune a compatrioţilor pare dezarmantă, dar motivele sunt imbatabile. Timpul este prea scurt ca să putem aştepta o schimbare a identităţii româneşti. Nu se poate vorbi încă de români stabiliţi în Spania, decât într-un procent nesemnificativ. Majoritatea trăieşte în continuare în România, deşi se află în Spania. Audienţa în Spania a televiziunilor româneşti confirmă acest lucru.

Cu toate acestea, românii din Spania sunt înşelaţi de timpul care trece ca un hoţ şi unii nu observă că au petrecut deja mai mult timp decât îşi propuseseră aici. Pe deasupra, unora le-au venit şi rudele sau copiii, iar problemele s-au diversificat. În ziua de azi, românul din Spania are probleme legate de serviciile consulare, are necesităţi administrative în Spania, trebuie să-şi menţină cultura şi să-şi şcolarizeze copiii etc. Şi în continuare majoritatea nu reacţionează ca o comunitate. Cel mai adesea se spune că nimeni nu face nimic, iar cei care fac sunt înfieraţi ca interesaţi sau oportunişti. Deşi nu pot fi reprezentaţi, românii din Spania au reprezentanţi care vorbesc în numele lor de fiecare dată cânmd au ocazia. De cele mai multe ori, însă, discursul lor este atât de incoerent şi de dezorganizat, încât niciodată Statul român sau spaniol nu primesc mesajele în mod clar. Ultima dovadă am avut-o la întâlnirea reprezentanţilor asociaţiilor cu deputaţi din Parlamentului României, iar atunci când o astfel de întâlnire se termină cu recomandarea ca românii din comunitate să-şi constituie o reprezentare mai bună, situaţia lasă multe de dorit. În concluzie, orice am face suntem o comunitate, chiar dacă nu ne-o asumăm şi nu ne identificăm cu ea şi avem datoria să ne organizăm ca să ne fie mai bine tuturor, căci apartenenţa la România nu se poate anula.