Copiii României locuiesc nu doar în România ci în multe alte țări din Europa și din lume.
Familii de români s-au stabilit departe de țara lor în căutarea unui viitor mai bun. Sau în căutarea unui viitor. Cei mai mulți și-au luat copiii cu ei așa cum e bine și frumos pentru o familie: să rămână împreună.
Copiii lor au trăit experiența acestei schimbări, au început să învețe limba țării de adopție și să se integreze. Unii s-au integrat atât de bine încât au început să uite graiul părinților și bunicilor. Au început să uite cine sunt. Este foarte importantă învățarea limbii unei țări în care te-ai stabilit, în care studiezi sau lucrezi și pe care începi s-o îndrăgești. Ce se întâmplă însă cu limba maternă? Care e limba maternă a unui copil aparținând unei familii de români, dar care e născut în Belgia, Italia, Spania, Franța sau Marea Britanie? Mulți dintre ei învață în primul rând limba țării în care locuiesc.
Gândesc și comunică în limba țării adoptive. Pentru unii dintre ei limba română are sonorități bizare, e o limbă străină și România e o țară îndepărtată pe care n-au văzut-o niciodată. Pentru mulți copii ajunși în România, în vacanță, comunicarea cu bunicii, verișorii sau familia din țară e complicată. Alții descoperă în România un loc minunat în care sunt fericiți. Copiii care știu să vorbească limba română pentru că legăturile afective și emoționale se creează și cu ajutorul cuvintelor.
Lucrez cu copii români care locuiesc în Spania de aproape zece ani. Mă uimesc mereu cu felul ingenios, amuzant și neașteptat în care se exprimă folosind resursele pe care le au la îndemână. Copiii sunt perfect capabili să învețe două limbi de mici. Au o abilitate, o memorie, un auz pe care noi, adulții, le pierdem. Copiii români născuți în Spania sunt bilingvi în marea lor majoritate, iar acest fapt reprezintă un mare avantaj. Dezvoltă flexibilitatea în gândire, capacitatea de analiză, comparație. Facilitează competențe ale înțelegerii interpersonale și adaptarea a contexte sociale diferite. Fiecare limbă nouă învățată deschide noi orizonturi, noi ferestre, noi oportunități. Asta nu înseamnă că trebuie să vorbească perfect fiecare limbă. Sunt copii. Ei învață în fiecare zi. O limbă se învață într-o viață. Marea provocare a unui profesor e să creeze interes, pasiune, curiozitate pentru ca cei mici să fie motivați să studieze în continuare.
„De ce ar trebui să învețe limba română un copil născut departe de România? La ce ne folosește?”. S-ar putea întreba unii părinți care au ales deja să rămână într-o altă țară. Indiferent dacă rămân în Spania sau se reîntorc în România este bine să învețe limba română. De ce? Pentru că sunt români. Pentru că e semnul cel mai vizibil al identității culturale. Chiar dacă au nume spaniole, chiar dacă vorbesc mai bine spaniola sau doar spaniola sunt copiii României. Face parte din identitatea lor, din moștenirea lor. Dacă ne pierdem limba maternă, pierdem o parte din noi.
In momentul în care vor avea nevoie de niște răspunsuri la marile întrebări ale vieții, ei vor ști cine sunt, care le sunt rădăcinile, ai cui sunt ei. Întotdeauna mi s-a părut emoționant fragmentul întâlnirii dintre Tudor Șoimaru cu familia lui, secvență care face parte din romanul „Neamul Șoimăreștilor”, de Mihail Sadoveanu. Îmbrățișări, lacrimi, oameni pe care nu i-a văzut niciodată, dar care aveau sângele lui. Era din nou acasă. Momentul în care înțelege cine e, unde e locul lui și care e misiunea lui. Uneori mi se întâmplă la fel, când revin în România după mai mulți ani „afară” să simt legătura aceasta puternică cu cei pe care i-am lăsat, să fiu înconjurată cu iubire de mătuși, unchi, verișori, prieteni. Să simt că aparțin unei familii, unui neam, unui pământ.
Cursul de limbă, cultură și civilizație românească răspunde acestei nevoi de regăsire a rădăcinilor, de apartenență. În momentul în care știm unde sunt rădăcinile noastre vom putea zbura oriunde în lume pentru că vom regăsi mereu drumul spre casă.
Cursul de Limbă și cultură română este opțional. Invățarea limbii române nu e. Sau nu ar trebui să fie. Copiii născuți în familiile românilor plecați în lume au dreptul să știe cine sunt și de unde vin, au dreptul să se emoționeze cu personajele literaturii române, au dreptul să râdă cu Păcală sau cu Nică, au dreptul să cunoască eroii istoriei noastre zbuciumate. Au dreptul să vibreze cu sportivii români, cu acordurile lui Enescu cu Poarta sărutului și Masa tăcerii. Au dreptul să asculte doina, să cunoască munții Carpați a căror frumuseșe îți taie respirația. Copiii românilor născuți departe au dreptul să-și cunoască țara, să-și îmbrățișeze bunicii și să le spună în graiul lor, al bunicilor, că îi iubesc.
Prof. Gabriela Soporan
