Cea mai amuzantă măsură anticriză şi antipopor a Guvernului României se numeşte taxa de solidaritate. E chiar mai tare decât taxa pe hamburger! Să te prăpădeşti de râs nu alta! De când a început criza crizelor, că trecem din una în alta ca într-un film de 1000 de episoade, nu facem decât să ne solidarizăm, să strângem cureaua sau uneori laţul.
Peste tot ni se cere să ne abţinem de la mâncare, de la băutură, de la femei, de la tot. E ca şi cum ne-am afla într-un război mondial şi toată naţia proletară trebuie să facă sacrificii pentru a înfăptui victoria finală.
Problema e că şi acum ca şi atunci când era boom economic, trăim într-o iluzie. Solidaritatea de astăzi o plătesc aceiaşi oameni. Lăsăm la o parte faptul că băncile şi bancherii care au pedalat spre prăpastia economică de astăzi şi-au pus acum haine de călugări şi predică abstinenţa şi dau iertare de păcate doar celor care au salarii mari, contracte pe viaţă şi nici o factură restantă, bancherii fac ceea ce au făcut mereu: se adaptează şi se adaptează în funcţie de slăbiciunile sistemului politic. Problema e că asta este filozofia capitalistă şi trebuie să jucăm aşa dacă am intrat în horă, însă atunci când se uită cineva la pantomima ieftină a guvernului Boc, care din dreapta ecranului vorbeşte de solidaritate, de supraimpozitarea bogaţilor, de supraimpozitarea drepturilor de autor, de mărirea tuturor taxelor şi taierea salariilor, îţi dai seama că România nu mai are nici o şansă să fie o ţară competitivă.
România a intrat pe mâna cămătarilor de la FMI pentru că politicienii români mai aveau de jucat 2 scenete electorale şi nu au avut cojones să admită situaţia economică reală, iar mulţimea a fost atât de naivă încât să creadă ce vedea la tembelizor. În alte epoci istorice, împuşcarea cu gloanţe de cauciuc pentru asemenea iresponsabilităţi era ceva normal, astăzi însă obrazul gros face premierul frumos.
Ironia sorţii este însă faptul că nimeni nu se plânge. Într-adevăr, oamenii protestează că le taie din salarii, bonuri de masă etc., deşi chiar şi acolo reacţiile sunt ridicol de nesemnificative, dar nimeni nu înţelege că de 20 de ani trăim aceeaşi istorie zilnic. E ca filmul „Ultrajul„, care s-a jucat de mai multe ori cu acelaşi final. Nimeni nu vede că de 20 de ani Guvernele se prefac doar că guvernează, partidele se prefac că candidează, iar cetăţenii se prefac că votează.
Între timp, cei care plătesc factura solidarităţii sunt acei cetăţeni, puţini, dar inimoşi, care în naivitatea lor cred că se mai poate construi ceva în România. Este vorba de aşa zisa pătură de mijloc, care poate chiar l-a votat pe Boc în speranţa că vor fi aplicate măsuri de dreapta necesare să stimuleze crearea de locuri de muncă şi de bunăstare. Cine a reuşit însă să prindă acum un pic de cheag, va trebui să plătească pentru asta. Şi va trebui să plătească pentru că undeva, cândva, era un guvern sau mai multe, care şi-au bătut joc de banul public şi care acum nu se sfiesc să ne vorbească de solidaritate.
Românii din străinătate se pot considera de dreapta, dacă e să luăm în considerare faptul că au decis să renunţe la comoditatea căminului pentru a se sacrifica pe tarlaua străinilor. Acum însă, dacă şi-au luat case în România sau au bani în depozite bancare vor trebui să plătească scump. Ăsta e preţul solidarităţii!
