Tobele războiului răsună în vechea Europă; tobe care amintesc, în mod surprinzător, de alte perioade interbelice, de alte mesaje preocupante emise de cohorte de politicieni și militari, dispuși să aprindă fitilele conflictelor explozive.

Într-adevăr, odată cu criza instituțională, care nu e doar economică, cu care se confruntă UE, apar noi factori de instabilitate: ofensiva spectaculoasă a islamiștilor în Orientul Apropiat, exploziva tragedie umanitară din Marea Mediterană și neașteptatul conflict din Ucraina, care accentuează temerile unei noi confruntări Est – Vest. Dar de această dată, frontierele nu se află în Europa Centrală, ci la extremitatea orientală a continentului. Mai mulți actori încearcă să-și împartă rolurile: Lituania, Letonia, Estonia, Polonia, Ucraina, România și Bulgaria.

Dincolo de toate, însă, protagoniștii acestei psihodrame continuă să fie… Rusia și NATO! O Rusie care a rămas fără aliați orientali; o Alianță Atlantică întinsă până la granițele fostului imperiu al țarilor.

La Washington, vicepreședintele Biden nu ezită să critice agresiunea rusească asupra Ucrainei; la Kremlin se fac aluzii la idealurile războinice ale puterilor occidentale. Pe deasupra, confruntarea dintre Washington și Moscova are drept scenă… Bătrânul Continent.

Acum câteva zile, generalul ceh Pavel Petr, însărcinat să fie liderul Comisiei Militare NATO, din al doilea semestru al acestui an, a semnalat în cadrul unor declarații oferite pentru radioul britanic BBC, că Rusia ar putea să ocupe țările baltice într-un interval de 48 de ore, fără ca Alianța să aibă timp să reacționeze. Același lucru s-ar putea întâmpla și în cazul Ucrainei. Dar în cazul României sau Bulgariei, state care se află în prima linie a noii strategii expansioniste a NATO? Guvernele acestor țări preferă să parieze pe prudență. De aceea, sosirea trupelor și materialului militar din Europa Centrală preocupă opinia publică din aceste țări.

Giganticele manevre militare derulate recent în Marea Baltică urmăresc să transmită un mesaj foarte clar către Moscova: Alianța este dispusă să-și apere noii membri. La rândul ei, Rusia răspunde cu trimiterea de trupe și armament în enclava din Kaliningrad și cu întărirea forțelor staționate în Crimeea. Iar vicepreședintele Biden avertizează: Putin nu dorește pacea. Paris și Berlin răspund la unison: Europa nu vrea război. Washington insistă: poporul ucrainian are dreptul să se bucure de valorile democrației. Dar, la ce fel de democrație se referă Administrația Obama?

Pe Joe Biden îl preocupă și dependența aliaților europeni de gazul rusesc. În mod evident, perspectivele nu sunt deloc atrăgătoare. Majoritatea țărilor din Europa de Est și Centrală depind de exportul companiei rusești Gazprom.

Alternative? Sunt foarte puține, deocamdată. America nu oferă soluții viabile, așa cum nu are nici un răspuns concret la criza provocată de ascensiunea Statului Islamic din Mashrek. Monstrul a fost creat cu binecuvântarea aliaților Washingtonului în zonă și prin consimțământul administrației democrate.

Dar mai este o problemă care îi preocupă pe aliații transatlantici: creșterea violenței dintre comunitățile etnice din Balcani. După aventura din Kosovo, unde etnia albaneză a reușit să creeze un stat fantomă (și corupt!) cu acceptul alianțelor militare, privirile se îndreaptă acum spre Macedonia, noul obiectiv al destabilizatorilor. Violența înregistrată în ultimele săptămâni în această țară anunță un val de revendicări deloc pașnice ale extremiștilor din Armata Națională de Eliberare a Macedoniei. Se pare că, între liderii acestui grup, relaționat cu Armata Națională din Kosovo, se numără luptători de gherilă și gărzi de corp ale politicienilor albanezi și kosovari corupți sau ale unor șefi mafioți din Balcani.

Americanii denunță și deplâng aparenta lipsă de eficacitate a europenilor atunci când trebuie să aplice politica „mâinii de fier” cu teroriștii.

Nici nu mai are rost să amintim că ultima filă din istoria Balcanilor încă nu a fost scrisă. Este de așteptat ca în curând să fim martorii divorțului dintre Bosnia și Herțegovina, teritorii musulmane și slave, și apariția doctrinei pentru Marea Albanie, proiect expansionist care ar putea să pună la încercare suveranitatea națională a Serbiei, Macedoniei, Muntenegrului și Greciei.

În mod clar, procesul de destabilizare a Bătrânului Continent se află pe drumul cel bun. Întrebarea care se naște acum: cui prodest?