Niciodată nu mi-a plăcut vorba „dacă ești bun, ești prost”. Cred că există ceva în noi toți care ne mișcă mereu, dincolo de bani și de recunoaștere publică. Este acel ceva care ne definește ca oameni și pe care-l simțim viu, în adâncul nostru, orice s-ar întâmpla și oricâte greșeli am face. Și chiar dacă nu se poate cântări în bani, după cum este măsura timpului în care trăim, ni se pare neprețuit atunci când îl trăim în deplinătatea sa.
Este pasiunea de a fi buni și de a dărui totul fără teamă. Pare, desigur, o aberație utopică, privită prin ochii lipsiți de profunzime ai contemporanilor. Să dai totul, fără să ceri nimic înapoi?
Totuși, toată istoria noastră și așa-zisul progres al așa-numitei civilizații moderne în care trăim a fost construită datorită acțiunilor dezinteresate ale miilor de oameni altruiști, oameni de știință care au descoperit vaccinuri, noi tehnologii sau minți care au zidit în cuvinte idealurile perene ale unei umanității, veșnic amăgită de iscusința falșilor profeți.
Aceste spirite alese (pentru că nu au fost niște simpli adoratori ai stomacului sau ai portofelului) definesc umanitatea noastră, chiar dacă noi, în ignoranța la fel de specifică speciei umane, credem că au murit săraci și nefericiți. De fapt, noi suntem cei sărăci și nefericiți pentru că idealul nostru suprem este să mai facem un etaj la casa goală din România!
Majoritatea oamenilor care au rămas în istoria omenirii pentru generozitatea lor au fost batjocoriți și marginalizați, iar descoperirile lor au fost neglijate deseori de contemporanii neștiutori. Locul lor a fost ocupat o vreme de impostori care au tradus generozitatea neprețuită a altora în valoarea efemeră a banilor. Timpul i-a așezat însă pe toți la locul lor în istorie: pe cei care au dăruit, dar mai ales pe cei care au furat.
Ignoranța ne face într-adevăr temători și, pe bună dreptate, precauți, pentru că realitatea noastră este sechestrată astăzi de egoismul consumist și de falsa valoare a competitivității.
Suntem antrenați zilnic să luptăm pentru joburi, pentru bani, pentru locuri de parcare sau pentru un loc la grădiniță. Ni se transmite ideea falsă că noi suntem prea mulți și că nu e destul pentru toți, dar oricare poate ajunge un privilegiat peste ceilați. În sinea noastră știm că suntem mințiți, dar renunțăm la luptă. Preferăm să ne adaptăm la mecanica ca să avem o tranziție liniștită de la ființe gânditoare la simpli consumatori de E-uri. La vot nu mergem, pentru că „politicienii nu știu decât să ceară voturi”, dar neglijăm faptul că nu putem să trăim deasupra societății și că trebuie să punem umărul la schimbarea ei în bine.
Cu toții știm, în fond, că ulciorul nu merge de multe ori la apă, singur și că până la urmă există o judecată de apoi pentru fiecare gest de ignoranță pe care-l găzduim în viața noastră.
Mai devreme sau mai târziu ajungem să plătim scump pentru naivitatea de a crede că există compromisuri mai mici și mai mari, greșeli grave sau mai puțin grave.
Orice abatere, oricât de mică, de la principii duce apoi la o rătăcire inițiatică printr-un deșert din care ar trebui să ieșim (dacă mai ieșim!), cu mintea limpede.
Este morala pe care o văd în povestea lui Harap Alb. Eroul nu ajunge să se vindece de ignoranță decât după ce neglijează singurul sfat pe care-l primește: Să te ferești de spân!
{loadposition publi-in-article}{jathumbnail off}
