Dacă ar fi scrisă fără majuscule, această sintagmă ar atrage atenţia tuturor prin faptul că aşa ceva nu mai există azi. Şi totuşi, românii se pot mândri cu o mare unire care le-a oferit ceea ce astăzi nu li se mai pare de preţ: o ţară bogată şi cât de cât întreagă. De la 1600 şi până la 1918, toţi românii s-au culcat şi s-au trezit cu un singur vis: să fie uniţi.

Nu există un moment mai potrivit pentru a discuta despre lipsa de unitate a românilor de astăzi decât apropierea acestui moment istoric, pe care ne-am obişnuit să-l asimilăm cu paradelele militare învăluite în aburii respiraţiei şi cu discursurile oficiale de la Alba Iulia. Dacă românul de la 1918 era mândru că este ceea ce este, românul din 2010 începe să nu se mai simtă bine ca român.

În ciuda tuturor adversităţilor, sub ocupaţie sau în iobăgie, românii au reuşit să-şi păstreze identitatea pentru ca, astăzi, noi să ne lepădăm de ea, pentru că tot ceea ce este românesc ni se pare similar eşecului şi deseori adoptăm postura unei regiuni colonizate sau care aşteaptă să fie colonizată.

Recent, ambasadorul Germaniei a primit sugestia unui român care ar fi vrut ca Germania să guverneze România, „ca să ne fie mai bine”. Răspunsul nu putea fi mai bun: e datoria voastră să vă guvernaţi! Şi la urma urmei nu s-a inventat încă ţara care să adopte popoare văduvite de conştiinţă naţională. Pentru ruşi sau americani, România este doar o colonie suverană, iar pentru UE doar o piaţă de desfacere şi o rotiţă dintr-un mecanism global. O ţară nu poate fi salvată sau distrusă decât din interior.

Niciodată nu am reuşit să accept teoria că românul este fatalist şi că-şi acceptă soarta grea. Poate că mai degrabă, românul de astăzi îşi ignoră soarta şi se mulţumeşte cu ce are, refuzând să se ia la trântă cu istoria, mai ales când se prefigurează că în lumea asta globalizată nu va mai trece mult şi vor rămâne câteva popoare dominante, iar cei care ne vor înlocui vor vorbi engleza sau chineza. Nu cred că românul este fatalist, dar poate că este o specie aparte, pentru că nu se lasă domesticit uşor şi nu-i place să fie un „animal social„, aşa cum sunt saxonii. Recent, un politician spaniol mi-a mărturisit că se simte dezarmat de lipsa de reacţie a românilor faţă de orice şi că lipsa noastră de vizibilitate în societate ne va costa scump într-o societate modernă în care votul este singura limbă pe care o cunosc politicienii. Din păcate, opinia populară a românului care nu participă nicăieri este că el poate trăi liniştit într-un glob de sticlă şi că oricum nu are pe cine să voteze, aşa că mai bine stă la o bere şi un mic, convins fiind că a făcut alegerea cea mai bună pentru un viitor plin de glorie. Popoarele bogate nu ştiu însă ce e ignoranţa.

Încă nu am ajuns să fim un popor cu o mentalitate modernă, dar avem acum şansa să învăţăm asta şi cel mai bun exemplu este cel al bunicilor şi străbunicilor noştri care au înfăptuit Unirea tuturor Românilor. La mulţi ani, România! Marea unire este posibilă.