După momentul dureros al despărţirii de cei dragi, ne-am îmbarcat în avionul care ne-a dus după destul de multe ore de zbor în frumoasa zonă a Mării Caraibelor. Cu toţii am simţit că ne-am rupt oarecum de civilizaţie, urcând într-un avion prea mic pentru un grup atât de mare, plin cu bagaje şi speranţe. Destinaţia: Haiti, ţara în care sperăm să aducem o lumină de speranţăaiti pentru toţi oamenii îndureraţi.
După un zbor destul de mişcat, în care am încercat o oarecare senzaţie de claustrofobie, am ajuns la destinaţie, unde la momentul inventarierii bagajelor, ne ieşeau mai puţine la număr. Soarele torid şi imaginea zidurilor aeroportului care stăteau să cadă peste noi au fost cele mai puternice impresii la sosirea într-o ţară devastată de cutremur.
În mijlocul unei ţări stăpânite de haos şi durere, ne mai rămânea doar încrederea în acea forţă divină care pusese deja în noi gândul de a face bine şi speram să putem recupera bagajele cu medicamente care lipseau. În timp ce luptam ca să ne adunăm gândurile şi să ne organizăm căutând maşina care trebuia să ne ia de la aeroport, ca printr-o minune, ne-au ajuns şi bagajele care lipseau.
Ieşirea din aeroport a fost o adevărată aventură, cu un amestec de senzaţii de nesiguranţă şi compasiune, cu lupta de a păstra bagajele lângă noi şi marcaţi de durerea localnicilor, oameni aduşi la limita disperării. Urcarea în autobuzul care ne ducea de la aeroport a însemnat începutul unei călătorii într-o altă dimensiune. Peste tot vedeam oameni rămaşi fără lacrimi care încercau să recupereze cursul vieţii, fără a şti prea bine de unde să înceapă, luptând să înveţe cum să trăiască printre ruinele vieţii lor şi încercând să strângă resturile ultimelor amintiri. La un moment dat, ne-am oprit în dreptul ruinelor unei case unde un tată cu copilul în braţe, ei fiind singurii supravieţuitori din toată familia, ne povestea cu durere şi disperare în privire, cum a pierdut totul într-un moment, acum fiind debusolat şi fără speranţă.
Ne-am dat seama şi noi că în afară de ajutorul material, aceşti oameni au nevoie de speranţa că vor avea un nou viitor. Fiecare kilometru parcurs spre centrul oraşului ne aducea în faţa ochilor o panoramă dezolantă, case distruse, străzi pline de gunoaie şi multă durere, care a intrat şi în sufletele noastre. Oamenii de aici, pur şi simplu, nu mai au vlagă, circulă fără o direcţie precisă prin marea de corturi care au luat locul caselor.
În prima zi în Haiti, după ce am văzut ce a rămas după cutremur, aveam nevoie doar să găsim un loc unde să ne odihnim după o călătorie care părea fără sfârşit. Într-un târziu, am găsit o oază de odihnă şi de pace, unde să ne putem reface pentru eforturile şi provocările care ne aşteaptă a două zi.
După ce ne-am refăcut puţin forţele, pierdute în urma zborului cu avionul, am ieşit în oraş în recunoaşterea terenului şi pentru organizarea planului de acţiune. Deşi se făcuseră eforturi mari pentru organizarea misiunii noastre, odată ajunşi aici am realizat că în Haiti, timpul se măsoară în vieţile care se pot salva.
În timp ce treceam prin Puerto Principe, „oraşul morţii”, am văzut un om cu hainele rupte, cu privirea rătăcită şi cu expresia durerii imense pe care o suferea din cauza unei fracturi la picior. Nu ştim încă dacă îl durea piciorul sau faptul că îşi pierduse întreaga familie în acel cutremur.
Aşa că, cu ajutorul celor de la ADRA, care cautau tot binele celor in nevoie, am inceput sa gasim solutii pentru a putea incepe intr-un timp foarte scurt lucrarea medicala de care este atata nevoie aici. Au fost foarte bucurosi de faptul ca am putut aduce si o echipa de medici psihologi si asistenti sociali, tinand cont de faptul ca este un lucru vital, in starea in care se afla oamenii de aici. In mersul nostru prin arsita zilei, printre multimea de corturi incinse, am inteles cat de greu e sa traiesti cautand toata ziua apă şi noaptea sa dormi cu o piatră sub cap.
Vineri 12 martie, Port au Prince
