Suntem din ce in ce mai multi romani in Spania si, in consecinta, din ce in ce mai putini in Romania. Am depasit pragul de 900 de mii de imigranti sau emigranti romani in Spania si totusi prezenta noastra in randul societatii de adoptie nu este deloc proportionala.

Avem peste 150 de asociatii, majoritatea fara nici o activitate si aproape toate infiintate din impulsuri politice locale. De aceea e foarte greu sa ai o reprezentare la nivel asociativ, in raport cu autoritatile spaniole, pentru ca acestea sunt exasperate de dezinteresul maladiv al romanilor fata de lumea care e dincolo de ograda lor.

In foarte multe orase, primari de o culoare politica sau alta au cerut primului roman pe care l-au cunoscut sa faca o asociatie, ca sa aiba si primaria cu cine sa vorbeasca in numele miilor de cetateni invizibili.

Inchisi in apartamentele lor dotate cu ultimele tehnologii si cu antena digi de rigoare, foarte multi romani din Spania sunt un fel de Robinson Crusoe cu acces la lumea exterioara.

Refuzul lor de a se implica serios in societatea in care se afla deja de ani de zile afecteaza imaginea intregii comunitati pentru ca golul informational este ocupat de stirile savuroase despre delincventa si alte delicte salbatice comise de cativa romani certati cu legea. In schimb, o stire despre 1 tona de ajutoare adunate pentru sinistratii din tara, la biserica din Alcala de Henares, a avut o difuzare neasteptat de buna in cateva ziare spaniole importante, semn ca si presa spaniola asteapta alt fel de stiri despre romani.

Toti recunoastem ca avem o imagine foarte proasta, pe care, insa, tot noi o sustinem prin pasivitate.

Aceasta lipsa de activism se observa si in randul asociatiilor romanesti si in randul politicienilor romani, care au invatat cum sa manipuleze aceasta masa de oameni lipsiti de obisnuinta de a participa, de a controla si de a se informa.

Efectele s-au vazut si la ultima intalnire dintre guvernul Romaniei, prin Departamentul pentru Romanii de Pretutindeni si asociatii sau romani simpli de la Madrid. Agenda discutiilor parea extrem de interesanta si consistenta, cu probleme de tot felul, dar ca la fiecare astfel de reuniune dialogurile sunt contradictorii, iar tonul acuzativ se regaseste si intr-o parte si in cealalta.

Asociatiile si reprezentantii se comporta ca doi iubiti care se vad din cand in cand si la fiecare intalnire jumatate din timp se acuza reciproc ca nu i-a scris celuilalt scrisorica de amor.

Majoritatea celor prezenti la discutiile despre votul prin corespondenta nu stiau ca proiectul de lege se afla in dezbatere publica de un an si ca textul putea fi consultat dinainte. La randul lor, organizatorii profita de lipsa de combativitate constructiva a reprezentantilor romanilor din diaspora si conduc discutiile catre un final neclar, iar la urma Statul mai bifeaza o intalnire cu diaspora.

Ceea ce pare mai grav decat lipsa de actiune a majoritatii romanilor este dezinteresul aproape total fata de evenimentele din jur. Ai putea crede ca multi romani au capacitatea sa traiasca intr-un autism social desavarsit, al carui echilibru este tulburat deseori de pragul de sus sau cel de jos. Surprinzator este faptul ca mai mult decat oricine, parca nu suntem in stare sa ne trezim din aceasta letargie si sa invatam din propriile greseli. Preferam sa dam vina pe cei care ne reprezinta, pe cei care nu ne reprezinta si pe politicienii corupti sau demagogi, dar nu ne dam seama ca noi suntem primii care adormim in post, in loc sa ne controlam alesii sau autoritatile carora le platim impozite. Inca o data ne dam seama cat de mult ni se potriveste indemnul imnului national, care pare sa se adreseze unui popor aflat vesnic in genunchi sau cu fata la pamant.