Necunoscutele otomane

De mai bine de 25 de ani ne-am obișnuit să trăim războaiele, revoluțiile și loviturile de stat în direct, pe micul ecran al televizoarelor noastre.

Imaginile sunt aproape întotdeauna aceleași, iar comentariile prea puțin diferite. Același lucru s-a petrecut cu tentativa de lovitură de stat din Turcia, transmisă minuțios de sute de televiziuni din toată lumea. Am văzut cu toții aceleași scene la Londra, Atlanta, Paris, Ankara, Sofia sau București. Cadre identice, deși preocupările sunt diferite.

În timp ce autoritățile grecești nu au ezitat să-și întărească paza la granița cu Turcia, celelalte țări NATO din sud-estul Europei – Bulgaria și România – au adoptat o postură neclară. Atât Sofia cât și Bucureștiul se mândresc cu relațiile privilegiate pe care le au cu Ankara. Interesele economice și culturale ale țării otomane sunt omniprezente; schimburile comerciale depășesc adesea nivelul comerțului bilateral cu unele state membre ale UE. De fapt, Turcia s-a convertit într-un fel de nod economic al Mării Negre.

Din punct de vedere strategic, Alianța Nord-Atlantică beneficiază de participarea activă a Marinei turce la crearea unei forțe navale nord-atlantice în Marea Neagră, singura opțiune pentru contracararea puterii maritime rusești din zonă.
Inițierea acestui proiect se va decide la următoarea reuniune ministerială a NATO, programată în luna septembrie.

În acest context ne putem pune nenumărate întrebări. Ce s-a întâmplat în noaptea dintre 15 și 16 iulie? Care a fost rolul serviciilor de inteligență NATO la detectarea și neutralizarea loviturii de stat? Cunoșteau? De ce nu au acționat? Dar dacă nu cunoșteau planul loviturii de stat? O întrebare mult mai tulburătoare! Turcia este, așa cum o descriam mai devreme, o putere regională, unul dintre pilonii de stabilitate strategică din marea regiune a Caucazului, Mării Negre, Orientului Mijlociu, un element cheie pentru conflictele din Siria și Irak și un punct strategic primordial pentru ofensiva contra Statului Islamic. Este posibilă o lovitură de stat într-o țară membră NATO? În aparență, acest lucru pare de neconceput și cu atât mai mult într-o țară care face parte din Alianță din 1951.

În orice caz, ar trebui amintit că, începând din anii 60 ai secolului trecut, armata turcă a organizat patru lovituri de stat (1960, 1971, 1980 și 1997), invocând întotdeauna „incompetența” politicienilor. Nu este de mirare faptul că, de la victoria electorală a Partidului pentru Dreptate și Dezvoltare (AKP), Erdogan și-a stabilit drept obiectiv eliminarea influenței militare din politică.

Dar numai din politică? Prea puțin s-a vorbit despre participarea militarilor în lumea afacerilor, despre entitățile care controlează totul în Republica din Nordul Ciprului și care și-au întins tentaculele în lumea arabă și musulmană.

Cum se poate explica reacția populară la apelurile lansate de membrii guvernului AKP din noaptea de 15 spre 16 iulie? Președintele se bucură, fără nici o îndoială, de sprijinul mai multor sectoare ale populației. Susținătorii săi provin, în special, din rândul populației rurale sărace și din cel al muncitorilor necalificați din nucleele urbane, al căror nivel de trai a înregistrat o creștere anuală de 3,8 % în ultimul deceniu.

Criticii lui Erdogan provin, în mare parte din rândul clasei de mijloc și burgheziei, din cercurile intelectuale și de afaceri, categorii mult mai dispuse să apere structurile statului laic, fondat de Mustafá Kemal Atatürk în 1923 și drepturile fundamentale ale omului. O țară divizată, iată, cu concepte diametral opuse în privința valorilor democratice. Orașele privesc spre Occident, iar satul…

Tentativa loviturii de stat, pe care anumiți intelectuali nu au ezitat să o eticheteze, la fel ca unele publicații occidentale, drept „autolovitură” pusă în scenă chiar de Erdogan, ar fi servit pentru accentuarea acestei diviziuni, ca să dezlănțuie epurări masive în interiorul armatei (aproximativ 3000 de militari au fost reținuți la câteva ore după eșecul operațiunii militare), și pentru arestarea a cinci magistrați din cadrul Tribunalului Suprem, precum și înlăturarea de la post a 2.745 de judecători. Fără să uităm de rocambolesca solicitare de extrădare din Statele Unite ale Americii a liderului religios Fetullah Gülen, proprietarul unui imperiu de instituții educative, mijloace de comunicare și organizații benefice cu ramificații in toată lumea, pe care analiștii l-au poreclit „Opus Dei musulman”. Acuzațiile aduse multimilionarului Gülen, fost aliat și prieten al lui Erdogan până în 2013, se referă la controlul presei, justiției, învățământului și armatei turce, obiective prioritare ale islamiștilor și islamizanților de la AKP.

Fetullah Gülen, stabilit în Statele Unite din 1999, a negat categoric participarea la această lovitură de stat. La rândul său, secretarul de stat american John Kerry a solicitat autorităților turce „probe concrete” care să susțină ipotetica implicare a liderului religios în răscoala militară.

Dar trebuie să ne întoarcem la punctul de pornire, la recenta tentativă de lovitură de stat și la consecințele sale pentru țara otomană, ca să încheiem această trecere in revistă cu mult mai multe întrebări decât răspunsuri.

Ce va face Erdogan după încăierarea din 15 spre 16 iulie? Va căuta o cale de dialog cu opoziția moderată și cu minoritatea kurdă? Va profita de această ocazie ca să instaureze un regim (și mai) autoritar? Va reforma Constituția, introducând sistemul prezidențial respins de parlament? Va întări poziția Turciei în NATO? Va sprijini în mod necondiționat ofensiva împotriva Statului Islamic? Va continua să lucreze pentru integrarea țării sale în Uniunea Europeană? O să regleze conturile cu Rusia?

Și nu în ultimul rând, nu trebuie uitat nici faptul că în Turcia, la fel ca în celelalte țări musulmane, fiecare gest are o semnificație dublă, dacă nu chiar multiplă.