Cea mai mare satisfacţie pe care o are în Spania un român este atunci când câştigă primii bani şi realizează că munca lui valorează ceva. Sentimentul este valabil mai ales pentru cei care au experienţă în muncă sau studii şi prestează aici munci sub nivelul pregătirii lor.

Primii ani de emigraţie impun oricărui român să muncească orice, doar ca să poată pătrunde în societatea spaniolă şi ulterior să ajungă să facă ceea ce a visat să facă în România, dar nu a putut.

Nu cred că Băsescu este singurul responsabil pentru ceea ce s-a întâmplat în ultimii 21 de ani în România, deşi s-a aflat oarecum la putere în tot acest timp, fie că a fost în fruntea unor ministere sau primar în opoziţie. De altfel, poate că ar fi bine să nu mai criticăm persoana, ci prestaţia acesteia ca om public. Preşedintele României ne sfătuia recent că ar fi cazul să mai şi muncim ca să ieşim din criză şi cu toate că enormitatea aceasta a fost trecută prea repede la categoria „băsisme„, nu cred că se poate trece cu vederea atât de uşor responsabilitatea pe care o are conducerea unui stat pentru ca poporul să muncească şi să o facă eficient.

Într-o ţară în care munca este dispreţuită prin simplul fapt că o persoană lipsită de pregătire specifică poate ajunge ministru sau şef peste cele mai mari ministere, este o demagogie şi o dovadă de cinism să spui că oamenii trebuie să muncească. Majoritatea celor care au emigrat din România îşi aduc aminte de perioada lor de acasă mai ales pentru că atunci munceau zi-lumină, poate că aveau chiar mai multe locuri de muncă în același timp şi tot nu aveau cu ce să trăiască. Astăzi, mai ales, într-o Românie aflată în derivă economică, să îndemni oamenii la muncă este culmea cinismului.

Cetăţenii au responsabilitatea de a se supune Statului, iar acesta există ca să-i guverneze pe primii, în interesul comun. Atunci când statul devine corupt, toată lumea trăieşte prost. Aşadar, primul care trebuie să pună mâna pe obiectul muncii este chiar Preşedintele României, urmat de toţi membrii guvernului. Dar probabil că asta o ştie chiar şi preşedintele României, căci altfel ar fi avut curajul să înfrunte huiduielile poporului şi nu s-ar fi refugiat de 1 decembrie, de Ziua Naţională a României, la o reuniune nesemnificativă în Kazahstan, unde pe deasupra a fost suprins moţăind. De câte ori l-aţi văzut pe Obama de 4 iulie în vizite prin Asia? Sau pe Zapatero în te miri ce țară, de 12 octombrie?

În consecinţă, se poate constata cu tristeţe că România se află fară apărare în faţa actualei crize economice, dacă nu am îndrăzni să spunem că este trădată, iar comandantul suprem se îmbată cu declaraţii demagogice fără leac.

Oricum, paradoxul României este acela că deşi este una dintre cele mai mari şi bogate ţări din Europa Centrală (geografic), continuă să nu aibă nici economie şi nici locuri de muncă şi importă totul ca şi cum ar fi un teritoriu deşertic. Preţurile de acasă sunt mai mari decât cele din Vest, iar măsurile sociale sunt pe cale de dispariţie. Românii din ţară muncesc acum poate mai mult decât oricând şi o fac degeaba, pentru că nimic nu se construieşte. Dacă iobagii de pe vremea lui Coşbuc vroiau pământ, noi astăzi nu vrem decât să muncim în ţara noastră. Şi dacă am emigrat, înseamnă că de la Stat degeaba ni se trage.