Operațiunea / ofensiva culturală specială a Rusiei | via EUvsDisinfo

#ComisiaEuropeana – „Exportul nostru cultural (rus) este mai important decât importul cultural… Și cele mai recente expoziții ale noastre din străinătate sunt tocmai o ofensivă culturală puternică. Un fel de «operațiune specială», dacă doriți.” – acesta este un citat direct din Mihail Piotrovski, director al Muzeului Hermitage din Sankt Petersburg. Într-un interviu disponibil în rusă și engleză, acesta afirmă clar că vede prezența culturală a Rusiei în străinătate ca un instrument de dominație culturală. Expozițiile rusești de artă din Paris sunt prezentate metaforic ca „drapelul rus fluturând deasupra Bois de Boulogne”.

Această retorică și atitudine din partea Rusiei nu reprezintă o noutate. O regăsim la scară largă în politicile guvernamentale, în atitudinile individuale, precum și în literatura și arta rusă de secole. În același timp, a fost combinată cu dibăcie cu discursurile potrivit cărora arta „nu are de-a face cu politica” și „frumusețea salvează lumea de cruzime”. Cu toate acestea, de foarte mult timp, cultura rusă a fost instrumentalizată și transformată într-un instrument imperialist de alimentare a supremației Rusiei asupra națiunilor și etniilor care au devenit victime ale ambițiilor sale colonialiste. Cei mai apreciați poeți ruși, cum ar fi Lermontov și Pușkin, au construit abil și convingător o perspectivă rusă imperialistă și colonialistă asupra Caucazului și a Ucrainei. Dacă ne aplecăm și doar o clipă asupra acestui aspect, observăm deodată că cele mai mari exemple din literatură rusă abundă în discursuri imperialiste, în romanțarea cuceririlor și a cruzimii și în păstrarea tăcerii cu privire la consecințe.

Haideți să examinăm strategiile la care recurge Rusia în domeniul intelectual și creativ de ani, decenii și chiar secole.

1. Absorbția

Una dintre principalele reguli pentru a avea o carieră intelectuală sau artistică de succes în imperiul rus în orice epocă, inclusiv în era sovietică, consta în contopirea în mediul intelectual, academic, profesional și artistic rusesc. Toate celelalte culturi naționale erau reduse la etnografie, iar dezvoltarea lor era blocată de un „plafon de sticlă”. Aceasta a dus la apartenența contestabilă a mai multor artiști. Aceștia au studiat și a lucrat în imperiul rus și, chiar dacă identitatea lor națională era importantă pentru ei, aceasta s-a dizolvat adesea în contextul dominant al discursurilor și al limbii ruse. Politica de deportare a imperiului rus a făcut ca definirea oricărei identități naționale să fie și mai confuză.

Un amănunt important de reținut: pașapoartele sovietice includeau categoria „naționalitate”, pe care cetățenii sovietici erau „liberi să o aleagă” când primeau primul lor act de identitate oficial, la vârsta de 16 ani. Aceasta însemna, de exemplu, că copilul unui cuplu bureat-armean putea deveni rus. Astfel de alegeri erau frecvente. Identificarea ca „evreu în pașaport” crea obstacole în calea viitoarelor cariere și orice persoană provenită din familii ale „naționaliștilor ucraineni” avea probleme cu admiterea la universități. Deși URSS era promovată ca o comunitate egalitaristă de oameni liberi și fraterni, în realitate, Rusia era națiunea titulară. Drept consecință, percepția era că sovietic = rus.

În plus, toate studiile slave din întreaga lume erau foarte concentrate pe limba rusă, acordând puțină atenție sau chiar deloc altor limbi slave. Literatura rusă era tradusă și promovată, în timp ce literatura belarusă și cea ucraineană erau marginalizate și considerate ca fiind parte a așa-numitului spațiu panslavic. Prin urmare, tendința de a asocia cultura slavă mai presus de toate cu cultura rusă, în special în afara Europei, nu este deloc surprinzătoare.

Unul dintre cele mai grăitoare exemple ale unei astfel de interpretări eronate este „avangarda rusă”, care include nume cum ar fi Kazimir Malevici. Numeroase muzee și canale mediatice au ales acum să modifice descrierea originii celebrului artist din „rus” în „născut în Ucraina din părinți de origine poloneză”.

Și o serie de pasteluri de Edgar Degas au făcut obiectul acestui proces de revizuire. În 2023, Metropolitan Museum a redenumit „Dansatoare ruse” ca „Dansatoare în costume ucrainene”, iar National Gallery ca „Dansatoare ucrainene”.

În prezent, este clar că definirea apartenenței naționale a artiștilor, pretinsă a fi rusă anterior, este mult mai complexă decât locul nașterii sau naționalitatea declarată.

2. Reducerea la tăcere și eliminarea

Deși mimetismul și asimilarea erau elemente necesare pentru a reuși, nu toată lumea era pregătită să-și trădeze identitatea națională și să renunțe la contexte importante pentru munca lor creativă și viața profesională. Prin urmare, factorii de decizie politică ruși din diferite epoci au fost nevoiți să caute metode mai radicale pentru a-i neutraliza pe cei mai „îndărătnici”.

Între secolele al XVII-lea și al XX-lea, politica de stat a Rusiei cu privire la limbile și literatura națională viza, în mare parte, ștergerea „elementelor amenințătoare”. Cele mai stricte prohibiții, cum ar fi circulara lui Valuiev (1863) și Ucazul lui Ems (1876) interziceau scrierea, publicațiile și învățământul în limbile naționale, care erau pasibile cu urmărirea penală, arestarea sau chiar condamnarea la moarte.

În documentele oficiale, rusificarea totală este declarată în mod clar ca fiind obiectivul imperiului rus. În urma acestei rusificări forțate, nu era neobișnuit ca cineva să fie luat în colimator dacă vorbea limba ucraineană în marile orașe. „Limba vitelor” era un termen peiorativ folosit frecvent pentru face referire la limba ucraineană ca o limbă a țăranilor.

Unul dintre cele mai dramatice exemple de încercări de eliminare a intelighenției culturale naționale este „Renașterea executată”, care a avut loc în Ucraina între 1936 și 1937. Circa 200 de poeți, scriitori și artiști de limba ucraineană ai anilor 1920 și 1930 au fost încarcerați, torturați și, în multe cazuri, împușcați, fiind acuzați de „naționalism burghez ucrainean”. Deși mulți artiști erau fideli ideilor socialismului și comunismului, tot au fost reduși la tăcere, deoarece vocile ucrainene puternice puteau pune în pericol dominația rusească.

Teatrul Berezil era o trupă sovieto-ucraineană de teatru de avangardă, fondată de Les Kurbas și activă între anii 1922 și 1933.

3. Marcarea teritoriului și impunerea culturii

După pregătirea terenului și golirea spațiului de culturile naționale, a fost ușor să se impună cultura rusă ca fiind „cea mai măreață”. În toate teritoriile ocupate, limba rusă era obligatorie în școli, iar profesorii de rusă primeau un bonus la salariu. Tezele de doctorat din toate republicile sovietice trebuiau să fie susținute numai în limba rusă și majoritatea literaturii de specialitate era disponibilă numai în rusă. Literatura rusă era o disciplină-cheie separată în programa școlară, nu însă și literatura mondială. Istoria a fost construită și predată în așa fel încât să fie centrată pe Rusia. Traducerea literaturii străine în limbile naționale era foarte limitată și filmele străine erau dublate doar în rusă. Filmele și desenele animate sovietice erau predominant în rusă; eroii reprezentând alte naționalități vorbeau cu accente și, de obicei, aveau roluri sociale stereotipice. După prăbușirea URSS și până la momentul invaziei la scară largă în Ucraina, influența mass-mediei și a conținutului (acum oficial) rusești a rămas puternică. Moscova era considerată centrul showbizului și al industriei de divertisment, locul în care se învârt cei mai mulți bani și unde poți avea un succes real.

În acest context, străzile denumite după artiști ruși și monumentele înfățișând poeți ruși amplasate în locuri unde nu aveau ce să caute nu reprezentau altceva decât marcarea teritoriului și impunerea culturii și limbii ruse tuturor cetățenilor sovietici. Alte culturi locale erau descrise ca fiind „primitive”, „etnice” sau „țărănești” în comparație cu cea rusească, pretins superioară.

Ani întregi de astfel de politici au avut rezultate foarte diverse. Dacă analizăm numai cazul Belarusului, unde limba belarusă nu mai este vorbită de majoritatea oamenilor ai căror bunici o vorbeau ca limbă maternă, observăm cât de devastator poate fi efectul rusificării forțate.

4. Spunerea poveștii pentru a servi propriei cauze

Cu un sistem de propagandă puternic, Rusia a reușit întotdeauna să distorsioneze adevărul într-un mod orwellian. Unul dintre principalele pretexte ale începerii războiului împotriva Ucrainei în 2014 și al invaziei la scară largă din 2022 a fost protejarea „populației ruse”. Definiția „populației ruse” avea legătură cu limba vorbită de oameni, deși majoritatea vorbitorilor de rusă din Ucraina s-au autodefinit ca ucraineni și au fost victimele mai multor generații de rusificare forțată, descrisă mai sus.

Atitudinea față de cultura ucraineană în teritoriile ocupate de Rusia a fost brutală și viza eliminarea sa. În 2014, toate lucrările din „IZOLYATSIA”, un centru de artă contemporană din Donețk, au fost distruse și spațiul a fost transformat într-o închisoare unde ucrainenii care nu susțineau așa-numita Republică Populară Donețk erau încarcerați și torturați.

De la începutul invaziei la scară largă, peste 1 000 de obiective de patrimoniu cultural au fost distruse și multe muzee au fost jefuite. În teritoriile ocupate, predarea a trecut imediat la programa rusească, plină de propagandă anti-ucraineană. În același timp, bibliotecile sunt golite de cărțile ucrainene și orașele sunt umplute cu panouri conținând citate șoviniste din poeți ruși. În orașul Mariupol, ocupat în prezent, chipurile unor scriitori ruși decorează gardul construit în jurul teatrului care a fost bombardat deliberat de Rusia în martie 2022, în timp ce sute de civili localnici se ascundeau înăuntru.

Panou din Herson care prezintă un citat din Pușkin, sub mottoul „Herson este un oraș al istoriei ruse”. Fotografia a fost făcută după eliberarea de către forțele armate ale Ucrainei.

Firește că, în contextul actual al războiului lansat de Rusia, cultura rusă nu ar trebui folosită nici ca instrument de reconciliere, nici ca mecanism de abatere a atenției asupra lucrurilor „bune” și „frumoase” în timp ce armata rusă comite crime de război, distruge infrastructura civilă și ucide zilnic ucraineni.

Sursa: Operațiunea / ofensiva culturală specială a Rusiei | via EUvsDisinfo