De când am început să scriu despre românii din Spania, am știut mereu că ar merita o abordare ambițioasă, care să acopere o întreagă realitate – cea a unui milion de oameni care trăiesc într-o țară de aproape 50 de milioane de locuitori.

Se pot scrie pagini întregi despre viața românilor din Spania, despre greutăți și probleme, despre bucurii și inițiative, despre sărbători și tradiții, despre integrare și adaptare, despre timpul petrecut aici, despre evoluții, identitate sau închegarea unei comunități, despre metehne și aparențe.

Dincolo de știri, deseori punctuale și concrete, mi-am dorit cel mai mult să scriu o poveste a românilor de aici: una cuprinzătoare, formată din zeci de istorioare mai mici, întrucât am crezut mereu că doar astfel aș așeza drept în fața oglinzii timpului realitatea oamenilor pe care i-am cunoscut de-a lungul anilor. Doar o poveste poate dispune de puterea exemplului nemijlocit, necesară unei cronici realiste și nepărtinitoare a vieții românilor din Spania.

Ar fi tot atâtea povești de spus, câți români locuiesc acum aici. Sunt români care se luptă în fiecare zi; unii au reușit să pună pe picioare afaceri sau muncesc din greu în Spania; alții au ales să renunțe la cetățenia română în favoarea naționalității spaniole; unii români se pretind lideri ai comunității; alții se vor artiști creatori inspirați; sunt români care au avut parte de tragedii și durere; alții care au avut mai mult noroc decât ar fi putut spera din aventura emigrației.

Am cunoscut români care au devenit mai buni și toleranți; alții care și-au descoperit talente și sensibilități; români care s-au obișnuit cu soarele puternic și alții cărora le e dor de gerul de acasă, de vinul fiert și sarmalele cu mămăliguță. Am văzut amiciții trainice legate de simpla întâmplare, așa cum am cunoscut și dușmănii, încrâncenări și vorbe grele în rândurile comunității.

Cred că aș putea colecționa poveștile singulare ale românilor de pe tot cuprinsul Spaniei. Într-un sătuc din Aragón mi s-a explicat cum românul nu a venit în Spania ca să trăiască pe picior mare, ci doar ca să supravieţuiască şi să pună un ban deoparte, pe care să-l trimită eventual acasă. În Castellon am auzit pentru prima oară vorbindu-se de ”colonia românilor” și cum regiunea devenise tărâm românesc în anii dinaintea crizei economice, căci pe atunci nu exista negoț în care să nu lucreze cel puțin un român. În Madrid și în orașele din jurul capitalei mi s-au deschis ușile caselor românilor care privesc posturile românești de televiziune și ascultă cu precădere știrile de acasă.

Sub cerul senin al Andaluziei am aflat despre românii care trăiau de la un sezon agricol la altul, dormeau pe câmp, și dimineața o luau de la capăt, căutând vreo mașină care să-i ducă la următoarea fermă, unde ar fi fost ceva de cules. Am ascultat povești despre cum terorismul i-a zguduit pe românii din Spania; am aflat de destine trunchiate de prea multă încredere, necunoaștere și o brutală formă de sclavie a secolului 21.

Am vorbit românește într-un orășel din Pirinei și în îndepărtata Galicia; un român mi-a deschis porțile unei crame ce traversează orașul Aranjuez de la un capăt la altul; un altul mi-a recomandat un vin alb și răcoros în cetatea medievală Morella. Am aflat cum singurul loc în care se adună românii este biserica, oriunde s-ar afla în Spania; am văzut ce înseamnă pentru ei votul și participarea cetățenească; le-am citit ziarele și le-am urmărit spectacolele. Am fost martora pecetluirii unei întregi comunități potrivit unor declarații politice fără greutate sau unei realități parțiale și generalizante, asociate în mod nedrept tarelor tuturor societăților moderne.

Toate aceste povești spun limpede că orice fenomen migrator cu efecte demografice într-o țară sau alta – în special dacă se petrece pe același continent – nu se încheie, căci efectele sunt cu bătaie lungă. Unul dintre aceste efecte este o poveste în sine: pur și simplu, sunt multe locuri în Spania unde se vorbește românește.