Ne-am obişnuit să fim primii care ne plângem de lipsa de solidaritate a compatrioţilor noştri şi suntem conştienţi că dacă am fi fost mai uniţi în diferite momente ale istoriei recente, probabil că nu am fi trăit acum prin alte ţări, minunându-ne de progresele sociale de care ne bucurăm fără să avem meritul de a fi luptat pentru împlinirea lor.
Emigranţii români sunt primii dezamăgiţi de eterna promisiune a solidarităţii, sentiment pe care statul îl distruge de 20 de ani, sistematic, prin ineficienţă, corupţie şi incompetenţă criminală. Partidele politice româneşti sunt ca nişte oferte de supermarket care nu au decât un singur scop: să scoată profit, cu orice preţ. Clasa conducătoare a României a comis un adevărat genocid moral asupra societăţii civile, căreia i-a răpit orice sentiment de coeziune prin indiferenţă. De aceea, acum în România, opinia publică nu este o forţă şi de aceea, în mod direct, românii abandonează de la un scrutin la altul societatea românească, ca pe o casă bântuită şi-şi caută soluţiile pe cont propriu.
În consecinţă, nici românii din Spania sau din Italia nu pot fi solidari, chiar dacă uneori sunt discriminaţi şi jigniţi în mod public cu vorbe dure şi, culmea, deseori fără nici un fundament real. Situaţia din Italia este departe de a se fi soluţionat, însă politicienii români o consideră deja ca rezolvată şi au pus deja în ramă poza făcută cu omologii de la Roma.
Între timp însă, viaţa de zi cu zi a românilor de acolo nu s-a îmbunătăţit. Politicienii italieni au nevoie de o diversiune ca să ascundă criza economică şi românii sunt cei mai docili cobai, împreună cu diplomaţii lor. De ce nu protestează românii? Iată care e întrebarea care este valabilă atât în România cât şi în afara ei.
Nici în Spania nu s-a văzut vreo reacţie de solidaritate faţă de românii din Italia, cu toate că avem peste 100 de asociaţii. Alături de ţiganii spanioli care au protestat acum câteva luni la Madrid, în faţa Ambasadei Italiei, nu era nici un român, iar astăzi lipsa de conştiinţă se adânceşte şi mai tare în România cu o falsă dezbatere privind alegerea denumirii corecte pentru presupusa problemă: rrom sau ţigan. Desigur, ţiganii sunt cei mai vizibili delincvenţi care strică imaginea României, însă, acum plătim pentru marginalizarea socială a acestora din timpul comunismului şi nici acum Guvernul nu cauta soluţii pentru integrarea lor în societate, ci mai degrabă i-ar băga „sub preşul” de sub cizmă.
Cu siguranţă, nu ne rămâne să credem decât că solidaritatea se învaţă prin democraţie şi după cataclisme istorice. Europenii au devenit solidari după 2 războaie mondiale. Totuşi, ar fi prea frumos să ne băgăm în aceeaşi categorie dacă nu s-ar vedea în lipsa de reacţie a românilor o oarecare ipocrizie individualistă sau regionalistă, referitor la românii din Italia, considerând că nu e vorba despre noi, cei din Spania sau din România. Uneori chiar am putea crede că ponegrirea românilor e meritată. Pe lângă asta, ne-am obişnuit să ne descurcăm singuri, precum românul care recent a dat un anunţ în ziar oferind 15% din salariu pentru un loc de muncă, călcând demnitatea oricărui muncitor afectat de criză. Probabil că există şi o explicaţie pentru lipsa de solidaritate a românilor de pretutindeni: criza de identitate. Le este ruşine şi nu mai vor să fie identificaţi şi astfel se cred italieni, spanioli, germani etc. Să fie asta problema italiană?
