In acest ianuarie „fierbinte” imi revine in minte intrebarea „A fost sau n-a fost?„. Cred ca n-a fost, nici atunci si nici acum nu este Revolutie. Concentrarile de persoane din Romania, din aceste zile, au o justificare concreta, fara indoiala, dar pleaca de la niste motive in care nu ma regasesc ca roman emigrat de aproape 10 ani.

Initial am simtit o simpatie instinctiva fata de manifestatiile din tara si inca o am, dar pana la un punct. Am sperat ca manifestatiile civice din Romania pot fi o reverberatie a miscarii 15M, a indignatilor din Spania, care cer in continuare o democratie reala, in care politicul sa raspunda cu adevarat in fata celor care voteaza. Ulterior, am observat ca motivele de protest sunt foarte diverse si nemultumirile foarte variate, ocazionate ce-i drept de ultimii ani de guvernare pedelista.

„O manifestare salbatica a foamei si a lipsurilor indurate” as numi aceasta izbucnire „populara” care seamana totusi cu o „indigestie sociala” trecatoare, dar care se afla departe de a reprezenta intregul popor roman. Am privilegiul si neajunsul, in acelasi timp, de a privi fenomenul protestelor de la distanta, departe de contaminarea sentimentelor, dar totusi destul de aproape ca sa-mi pot forma o opinie.

Prima nedumerire pe care o am ca privitor la televiziunile romanesti, care nu reusesc deloc sa explice acest fenomen al protestelor declansate de iesirea lui Arafat, este lipsa sau prezenta unui numar foarte mic al tinerilor din randul protestatarilor. Si ma gandesc la tinerii din generatia mea, care acum muncesc pe branci in strainatate si care ar fi vrut sa iasa in strada inainte de a parasi tara, pe care o saraceau guvernele post-decembriste. Vad insa, acum, pe strazi o gramada de fosti asistati sociali ai statului neocomunist, care a produs o gloata de politicieni, alesi din randul celor care acum sunt pe strada.

Multi dintre protestatarii de astazi sunt oamenii care dupa 89 si-au vandut viitorul pe kilul de zahar si ulei primit in campanie, care au sustinut pe cutare sau pe cutare doar pentru ca vor avea avantaje materiale directe si nu pentru o doctrina sau un crez politic.

Ei, protestatarii de astazi, au fost stapanii societatii post-decembriste si acum au ajuns la „pensionare„. Au pierdut puterea odata cu falimentul actualului sistem capitalism, care i-a pus capat la randul sau celui precedent. Disparitia lui Ceausescu nu a fost urmata de un guvern al dizidentei anticomuniste care sa preia tara asa cum a facut-o regretatul Vaclav Havel in Cehoslovacia. La noi dizidenta nu a existat pentru ca in primul rand a fost innabusita tocmai de zelosii subordonati ai lui Ceausescu, care i-au luat locul si ne-au purtat, iata, pe noi culmi de progres si civilizatie, si in al doilea rand pentru ca poporul roman, alienat de comunism, nu stie ce e aia traire democratica. Daca in 89 a fost o revolutie, noi nu am recunoscut-o. Mereu am spus-o: noi, romanii, nu am creat o democratie ca sa stim sa o aparam, ca sa simtim atunci cand o pierdem. De aceea astazi pe strazi se afla multi romani care traiau bine pe vremea lui Ceausescu, care au trait bine si pe vremea lui Iliescu, Constantinescu si Basescu, dar care acum nu mai traiesc deloc bine. Sunt alaturi de ei, chiar daca din cauza lor am emigrat, dar nu pot sa ies in strada. Sunt la 10 ani distanta de ei.

Mi-ar fi placut sa cred ca si in Romania are loc o revolutie, macar morala, la fel ca in Piata Tahrir sau in Tunisia, unde au cazut dictatori dupa 30 de ani. Multi dintre protestatarii nostri sunt insa fosti alegatori ai lui Basescu. L-au votat in 2009 si tot ei i-au dat votul democratic actualului guvern pentru a decide viitorul. Multi dintre protestatari striga acum „Jos dictatorul„, pe care multi l-au votat tocmai pentru ca avea astfel de atitudini, pentru ca „ii aranjeaza el pe cutare si cutare„. Acest protest este asadar lipsit total de legitimitate. Mai bine strigam „Jos ipocrizia„.

Pe de alta parte, protestul pasnic este un semn de vitalitate din partea societatii romanesti si cu totii ne dorim ca, in sfarsit, romanii sa inteleaga ca democratia inseamna reactie si control asupra politicii. Multi dintre protestatarii de astazi spuneau, pana ieri, „Nu votez” sau „N-am io treaba cu politica„.

Din pacate insa, chiar daca le inteleg nemultumirile celor care sunt pe strazi si sunt alaturi de ei, nu ma simt identificat cu actiunea aceasta extrem de tarzie. Tarzie pentru mine si pentru cele 3 milioane de romani care si-au parasit casa, prietenii, parintii, ca sa spele veceuri in strainatate.

Pentru noi, „revolutia” a sosit prea tarziu. Ma gandesc acum ca viitorul generatiei noastre ar fi fost altul daca parintii nostri ieseau in strada atunci cand se privatizau fabricile in mod fraudulos si daca profesorii din scoala ne-ar fi invatat de ce sa ne ferim ca sa nu ne ratam viitorul. Noi nu am fost preveniti! Oamenii care trebuiau sa ne invete sa construim democratia au preferat sa ciupeasca de ici de colo, sa ocupe functii, sa aduca masini din Germania si blugi de la turci. Au preferat sa faca trafic cu propriul viitor.

Multi se vor gandi probabil ca noi cei care am plecat am pierdut si dreptul de a critica si poate ca au dreptate, insa avem datoria sa spunem ce-i asteapta pe cei care nu au emigrat inca si care o vor apuca in curand pe drumul ireversibil al pribegiei tocmai pentru ca noi ceilalti am tacut.

De aceea, pentru ca toti protestatarii pasnici merita un respect total din partea societatii si libertatea de exprimare trebuie sa fie mai presus de orice, de aceea, in spiritul acestei libertati, imi permit sa vorbesc si eu, chiar daca impotriva acestui val isteric de „Huoo” si „Jos….”.

Nu pot decat sa sper ca vom avea destula minte sa tragem invataminte din aceste intamplari, ca sa putem avea si noi o tara „ca afara” din punct de vedere democratic si ca vom avea ce sa le lasam copiilor nostri.