„Mai devreme sau mai târziu vom fi din nou printre cei puternici”

Despre fotbal şi viaţă cu Gică Craioveanu || Este un as în ale fotbalului şi dacă vrei să porţi un dialog pe orice temă fotbalistică, Gică Craioveanu e omul cel mai potrivit. Cunoaşte la fel de bine atât fotbalul modest din România, cât şi fotbalul de înaltă clasă din Spania sau alte campionate puternice. Şi în România şi în Spania are o mulţime de prieteni. A purtat tricolorul românesc pe culmi înalte şi a făcut să răsune imnul ţării nostre pe multe stadioane.

Deşi au trecut aproape 5 ani de când a pus ghetele în cui, încă mai fredonează imnul ţării sale, pentru că a rămas  român, chiar dacă are deja 15 ani pe tărâmuri spaniole.  Hunedoreanul a cărui inimă bate pentru Craiova, suferă pentru cei din „Bănie„. Nu ştim cât de iubit e de olteni, dar în Getafe atât de mult a intrat la inima oamenilor, încât au decis să-i facă o statuie. Gică Craioveanu a jucat timp de 10 ani la echipe spaniole precum Real Sociedad, Villareal şi Getafe, echipe la care a a fost om de bază. Are 42 de ani, este căsătorit cu Gemma, o spaniolă pe care cu drag o numeşte „Şefa„. L-am numit „Ultimul mohican„, pentru că este ultimul dintre românii remarcabili şi recunoscuţi de spanioli care a mai rămas pe plaiurile lui Don Quijote. Unii dintre noi ne-am obişnuit atât de mult să îl vedem pe la „La sexta” sau să îl auzim la „Onda Cero”, încât am rămâne destul de orfani dacă ar pleca la Steaua, aşa cum s-a vehiculat recent în presă. Deocamdată „Ultimul mohican” nu se mişcă de aici. Cel puţin aşa sperăm.

ALIN SĂCĂCEAN: Când întrebi un spaniol de Gică Craioveanu, e imposibil să spună un lucru rău despre el. Cum ai reuşit să construieşti această imagine într-o ţară străină?

GICĂ CRAIOVEANU: Prin felul meu de a fi. Pentru că întotdeauna sunt un tip vesel, pentru că niciodată nu am refuzat să dau un atograf sau să fac vreo poză cu cineva şi pentru că sunt un om tare distractiv.

A.S.:Unii te iubesc atât de tare încât ţi-au făcut şi statuie, la propriu. Unde a ajuns până la urmă statuia din Getafe?

G.C.: Am poze cu ea acasă. E într-un părculeţ în El Bercial, un cartier nou din Getafe. Şi sunt foarte mândru de ea, pentru că lucrul acesta spune ceva. Spune că nu am trecut în zadar prin fotbal şi că am intrat în înima oamenilor.

A.S.: Acum 2 ani ai fost şi în competiţia electorală din Getafe. Vrei să te votăm şi peste 2 ani sau ajunge cu politica?

G.C. Nu, nu, nu. Eu am mai spus că sunt aproape apolitic şi că nu-mi place deloc politica, însă acum 2 ani am făcut acest pas cu intenţia de a face ceva pentru Getafe şi mai ales pentru acei oameni care strigau pe stadion: „Gică, Gică”,  pentru aceia care au cerut ca numele şi statuia lui Gică Craioveanu să fie aşezate într-un parc al municipiului Getafe. Doream în felul acesta să le restitui dragostea pe care ei mi-au oferit-o.

A.S.: Sunt sigur că toţi românii care te văd de multe ori la „La Sexta” sau te aud la „Onda Cero” se bucură pentru tine. Eşti „ultimul mohican” (n.r. râde). Nu prea mai sunt mulţi români care să ne reprezinte la nivel înalt. 

G.C.: Păi, pe de o parte mă bucur de ceea ce am putut obţine în Spania: de faptul că oamenii mă apreciază, că mă apreciază compatrioţii mei care mă văd la „La Sexta”… Pe de altă parte, îmi pare tare rău că nu au mai rămas mulţi români în elita sportului spaniol. Mie mi-ar fi plăcut să mai fie măcar 4-5 jucători, însă în momentul de faţă unica emblemă care ne-a rămas în fotbal e „Danciu” de la Hercules. Sper din toată inima să urce în „Primera Division” şi odată cu el să vină din nou jucători români importanţi în liga spaniolă. Ar fi o adevărată bucurie pentru toată lumea.

A.S.: Soţia ta e spaniolă, copiii voştri s-au născut în Spania, iar tu ai deja 15 ani aici. În condiţiile acestea te simţi mai mult spaniol sau te consideri în continuare la fel de român?

G.C.: M-am născut, trăiesc şi am să mor ca un român. Nu am cetăţenie spaniolă, pentru că, născut fiind în România, cred că ar trebui să fiu român pentru tot restul vieţii mele. Ar fi trebuit să primesc şi cetăţenia spaniolă, dar cum nu-mi dădeau voie la dublă naţionalitate, am rămas cu a mea. Mi-e suficient că „şefa” şi copiii sunt spanioli, aşa că sunt liniştit din punctul acesta de vedere. Trebuie să spun că eu voi fi român pentru totdeauna, chiar dacă voi trăi aici. Sunt foarte recunoscător poporului spaniol pentru tot ce a făcut pentru mine şi pentru felul în care ne-au tratat pe mulţi dintre noi.

A.S.: Te deranjează ştirile negative despre români, din presa spaniolă?

G.C.: Sigur că mă deranjează. Nu-mi plac, numai că ştii cum e, întotdeauna ştirile rele apar mult  mai repede decât cele bune. Eu ştiu că sunt mulţi români care au venit aici şi sunt foarte apreciaţi de către oamenii pentru care şi cu care lucrează, iar pentru mine de asemenea ei sunt o bucurie. Eu cred că nici mie, nici altora nu ne place să se vorbească rău de noi. Însă ştii şi tu că există oameni răi şi în alte părţi. Nu numai în rândul românilor sunt oameni răi. Din păcate sunt şi români care în loc să lucreze cinstit, preferă să facă lucruri negative şi lucrul acesta nu este bun pentru societate, în general.

A.S.: Nu e un secret că Piţurcă te vrea ca preşedinte la Steaua, în cazul în care se confirmă venirea lui ca antrenor în Ghencea, după cum se prevede. Ce ne poţi spune referitor la acest lucru?

G.C.: Nimic. În primul rând pentru că nu-i nimic sigur. Eu am vorbit în mai multe împrejurări cu Piţurcă. Nu mă ascund, am zis întotdeauna că suntem prieteni. Eu îi datorez mult, pentru că în anii când îmi era antrenor am avut probabil cea mai bună perioadă sportivă a vieţii mele. Am reuşit să vin să joc într-un campionat mult mai valoros, precum cel spaniol, în mare parte datorită lui. Prin naţională am menţinut de asemenea contactul, buna relaţie şi prietenia ce o aveam cu el, chiar dacă eu eram jucător, iar el antrenor. El mi-a cerut să-i dau detalli despre unii jucători spanioli sau alţi jucători interesanţi care joacă în campionatul Spaniei. De aici vine şi ideea că s-ar putea să fiu preşedinte, însă te asigur că nu mă clintesc din Spania, sau cel puţin e dificil să plec din Spania. În primul rând pentru copii, care sunt aici la şcoală şi să schimbe şcoala ar fi puţin cam complicat. Nu închid complet porţile în sensul acesta, însă să merg acum la Steaua este foarte dificil. Eu cred că sunt alte persoane care au şanse mai mari să ocupe acest post. Eu îl voi ajuta pe Piţurcă în alt fel.

A.S.: În ce fel? 

G.C.: Păi urmărind şi dându-i detalii despre vreun jucător, trimiţându-i câte un video cu anumiţi fotbalişti.

A.S.: Atunci totul e doar un zvon?

G.C.: Da, e un zvon. Mai mult, e un zvon care nu are nici un sens în acest moment, pentru că deocamdată Piţurcă nu a semnat nimic cu Steaua şi atâta vreme cât el nu a semnat, e doar o vorbă-n vânt. Nu există nici un temei, sunt doar speculaţii.

A.S.: Soţia ta, Gemma, şi copiii tăi cum ar vedea o plecare în România?

G.C.: Fără nici un fel de problemă. Ei sunt încântaţi de România. De altfel, în fiecare an merg în România împreună cu familia. Băiatul meu, Alejandro, e încântat, are mulţi prieteni în Craiova, în Bucureşti. Cât despre „şefa„, ea merge unde merge şi soţul. Cu Gemma n-am avut niciodată probleme în sensul acesta. Îmi amintesc că pe când încă eram la Getafe şi se zvonea că mă întorc în campionatul românesc, ea nu s-a împotrivit deloc.

A.S.: Dar ce părere ai despre Gigi Becali şi cum vezi o eventuală colaborare cu el?

G.C.: Complicată şi nu prea, pentru că eu sunt o fire atât de liniştită încât nu îmi place să mă bag în buclucuri. Nu-mi plac scandalurile, nu-mi place mult să apar în presă şi să critic pe alţii. Eu cred că asta e partea rea din fotbalul românesc, faptul că încercăm să criticăm ori să acuzăm pe unul sau pe altul, în loc să privim fiecare în ograda noastră. Eu întotdeauna îi dau ca exemplu pe preşedinţii campionatului spaniol, care se respectă, iau masa împreună, stau liniştiţi în tribuna oficială şi lasă să vorbească pe antrenor şi pe jucători care sunt de fapt protagoniştii. Gigi Becali? Gigi e un tip special. Un tip care a investit mulţi bani în Steaua, care iubeşte acest club la nebunie, dar care nu priveşte lucrurile mai în profunzime. În spatele Stelei stă mai mult de jumătate din ţară şi acestor oameni le datorăm respect. Cred că dacă Steaua este unde este, se datorează şi acestor oameni, suporterilor, fanilor, celor care în fiecare duminică, fiecare sâmbătă, fiecare miercuri suferă împreună cu echipa. Aşa că o colaborare cu Gigi Becali nu ştiu cum ar fi. Cert este că de fiecare dată când ne-am întâlnit ne-am simţit bine, atât la meciul cu Betis, cât şi la masa oficială, când Steaua a jucat cu Real Madrid. Aşadar, pot spune că relaţia noastră e una normală, de respect.

A.S.: Ce te face să crezi că ai putea avea o relaţie bună şi durabilă cu Becali, ştiind că oameni ca Mihai Stoica, Hagi, Lăcătuş sau chiar Piţurcă au terminat certându-se cu el?

G.C.: În primul rând felul meu de a fi. Eu nu mă am rău cu nimeni. Sau dacă mă am rău, mă am rău cu trei persoane în toată lumea. Nu-mi place să critic, nu-mi place să mă bag unde nu-mi fierbe oala şi pe deasupra sunt şi un tip vesel. Cred că am putea avea o relaţie bună. Asta e opinia mea. Că ulterior lucrurile se pot schimba şi că pot ajunge într-un anumit moment să fiu pus la perete, se poate. Însă ştii care e avantajul meu? Că nu am nici un fel de probleme în a-mi pregăti valiza şi a pleca. E un mare avantaj de care dispun.

A.S.: Unii nu văd cu ochi buni faptul de a colabora cu Steaua şi nu cu Craiova, echipa ta de suflet.

G.C.: Păi aici trebuie specificat ceva. Eu am mai zis şi repet lucrul acesta: unii, de multe ori au tendinţa de a interpreta rău lucrurile. În primul rând, eu am spus că aş ajuta Steaua mai mult decât orice în baza prieteniei mele cu Piţurcă. Prietenia mea cu el merge dincolo de cluburi sau de alte lucruri. E o prietenie reală. Suntem prieteni adevăraţi. Eu cred că pe un prieten trebuie să îl ajuţi întotdeauna, oriunde ar fi. Asta e părerea mea. Şi nu înţeleg de ce alţii nu gândesc la fel ca mine, pentru că eu cred că acest lucru ar ajuta fotbalul românesc mult mai mult decât ne imaginăm. În al doilea rând, am zis întotdeauna că aş ajuta Steaua şi bineînţeles Craiova. Despre asta nici nu are rost să mai vorbesc pentru că ar însemna să pierdem timpul aiurea explicând acuma ce înseamnă Craiova pentru mine şi ce a reprezentat ea în viaţa mea. Eu aş ajuta tot fotbalul românesc: pe Dinamo, pe Rapid, pe Vaslui, pe Cluj, pe Gloria Bistriţa, pe Timişoara, pe toţi şi asta pentru că doresc binele fotbalului românesc, fiindcă dacă fotbalul românesc e sus, toţi suntem sus. Când se vorbeşte de bine  fotbalul românesc se vorbeşte bine de noi toţi. Lucrul acesta eu cred că toată lumea ar trebui să-l vadă aşa.

A.S.: Ce ai spus tu cred că-l lămureşte şi pe suporterul craiovean.

G.C.: Lămureşte pe suporterul craiovean şi pe oricare alt suporter. Eu datorez respect suporterului craiovean, însă s-ar putea ca eu să gândesc diferit faţă de jumătate din suporteri, numai că aşa văd eu lucrurile. Din poziţia pe care o am, dacă mâine pot ajuta pe Gloria Bistriţa, încântat ajut Gloria Bistriţa. De ce? Pentru că m-au chemat, au apelat la mine într-un anumit aspect, şi atunci de ce să nu-l ajut, de exemplu, pe Jean Pădurenu. Ce rău mi-a făcut mie Jean ca să nu-l ajut, să nu-i dau o informaţie sau un ajutor?

A.S.. De Craiova ce părere ai? Nu pare să meargă prea bine lucrurile în Bănie. Anul acesta n-a fost departe de retrogradare.

G.C.: Adevărul e că lucrurile nu merg prea bine. Toţi suntem îngrijoraţi de situaţia echipei. Cred că Adi (n.r. Adrian Mititelu) ar trebui să colaboreze puţin mai mult cu oameni care au fost simboluri ale Craiovei. Aceşti oameni gândesc cu inima şi iubesc Craiova. Eu sunt de acord să vină oameni din afară pentru a îmbunătăţii ceea ce avem, dar una este să-l ai pe Balaci şi alta este să-l ai – cu tot respectul pentru el – pe Wotte (n.r. -Mark Wotte, actualul antrenor Craiovei). Ilie Balaci este un simbol, este cel mai mare jucător pe care l-a avut Craiova. Dacă te uiţi în Spania, la Barcelona sunt Cruyff, Txiki Begiristain, Zubizareta, Luis Enrique,  Guardiola. La Madrid sunt Valdano, Miguel Pardeza, Raul, Di Stefano. Acestea sunt nume mari în fotbal. Toate cluburile importante au în cadrul lor embleme, care simt culorile clubului şi care au devenit un simbol. De asta e nevoie în fotbalul românesc.

A.S.: Dar dacă într-o zi ai fi chemat să ajuţi Craiova, ai accepta?

G.C.: Bineînţeles. Fără nici o îndoială. Mâine aş pregăti valiza şi aş pleca. Însă desigur, depinde şi în ce condiţii. Dacă există un proiect bun… Să meargă doar de dragul de a merge şi să cadă în ridicol, Gică Craioveanu nu o va face niciodată. De ce? Pentru că Gică iubeşte acel club. Gică nu va merge acolo ca să termine pe locul 14-15 şi în ziua următoare să-l fluiere tot stadionul. Eu vreau un proiect bun, ceva care să văd că poate aduce triumf.

A.S.: După atâţia ani petrecuţi în Spania, crezi că ţi-ar fi greu să te readaptezi în România?

G.C.: Nu, pentru că eu mă adaptez repede. Am fost în multe locuri şi în orice loc în ziua următoare era ca şi cum aş fi trăit acolo dintotdeauna, pentru că după cum ţi-am mai spus eu sunt un tip distractiv, râd şi mă simt bine. Aşa că nu aş avea nici un fel de probleme de readaptare, ba mai mult când ai o famile şi nişte prieteni ca cei pe care îi am eu prin Craiova sau prin Bucureşti, adaptarea se produce aproape brusc.

A.S.: Dar familiei  tale?

G.C.: La fel. Copiii fără probleme, iar Gemma ştie româneşte aproape ca mine.

A.S.: Bănuiesc că urmăreşti fotbalul românesc.

G.C.: Cum să nu? Nu vezi că până acum am vorbit aproape numai de fotbal românesc! Îl urmăresc, mă uit la meciuri de fiecare dată când pot şi când nu sunt la „La Sexta” sau la radio.

A.S.: Şi ce părere ai de campionatul românesc?

G.C.: Păi a fost un campionat interesant, probabil nu de acelaşi nivel ca în alţi ani, dar în care echipe precum CFR Cluj, Vaslui, Unirea Urziceni, vin tare din spate sau precum Timişoara, pe care într-un anumit moment o socoteam favorită, care îmi plăcea pentru că acolo era şi Contra, dar care a pierdut câteva meciuri  şi a făcut câteva egaluri pe teren propriu şi încet-încet s-a cam dezumflat. Iar pe cei de la CFR nu-mi rămâne altceva de făcut decât să-i felicit. A fost un campionat destul de dârz disputat, care până la urmă, fiind asemenea unui maraton, îl câştigă cel care este mai bun, aşa cum s-a întâmplat şi aici, în campionatul Spaniei. Madrid a făcut un sezon superb, însă Barcelona a fost mai bună.

A.S.: Ca român e trist să vezi un mondial în care România să nu fie prezentă.

G.C.: Da, asta aşa este. Îţi spun că am văzut aproape toate partidele de la mondial, însă îmi lipseşte acel roşu, galben şi albastru. Am văzut pe Camerun, pe Africa de Sud jucând în galben, dar aş fi vrut să văd ţara mea jucând în galben. Lipseşte acolo un (n.r. cântă) „Deşteaptă-te române, din somnul cel de moarte…” E greu. Imaginează-ţi că eram toţi entuziasmaţi, însă nu a fost să fie, dar poate că va fi peste 4 patru ani. Cel puţin aşa sper.

A.S.: Ce viitor întrevezi pentru echipa naţională?

G.C.: Dacă vom avea grijă de băieţi… Mai întâi trebuie să avem grijă de tineri, de tinerii talentaţi care promit. Să le oferim totul, pentru că sunt sigur că în 4 ani aceştia vor deveni jucători importanţi în lupta pentru viitoarele calificări. Să-i îngrijim şi să-i ajutăm să se perfecţioneze, aducând oameni destoinici în preajma lor.

A.S.: Dar tu eşti de acord cu ceea ce susţin unii veterani precum Chivu, că Naţionala noastră nu mai are valoare?

G.C.: Ne aflăm într-o perioadă complicată în care sunt foarte puţini jucători de mare nivel. Şi faptul acesta îl puteţi vedea mai ales voi ziariştii: avem doar 3 sau 4 jucători care joacă în campionate mai puternice. Pe vremea mea, în Spania eram vreo 15 fotbalişti, în Anglia erau vreo 3-4, alţi 3-4 în Italia şi vreo 4-5 în Germania. Aproape toţi jucau în străinătate, disputând partide importante pe Santiago Bernabeu, pe Old Trafford sau pe San Siro şi asta le dădea o anumită valoare şi o oarecare experienţă. Eu cred că în afară de Chivu, Mutu şi probabil Raţ, puţini sunt obişnuiţi să joace partide de mare nivel. Aşa că nu sunt mulţi jucători care să concureze la un nivel atât de înalt în campionate puternice. Asta este ceea ce cred că ni se întâmplă nouă, dar sunt convins că vor apărea tineri talentaţi care vor fi mult mai buni decât noi, care ne vor da acest nivel spre care tânjim şi ne vor aduce acolo unde trebuie să fim noi românii: între primele 10 echipe cele mai puternice şi mai frumoase din fotbalul mondial.

A.S.: Te-ai gândit vreodată să devii antrenor?

G.C.: Nu. Ţi-am spus că eu sunt un tip distractiv. Şi problema e că mie mi-ar fi greu să las pe banca de rezerve pe un prieten cum e Contra, de exemplu. Nu-s bun de aşa ceva. Mai degrabă aş ieşi cu el la o bericică decât să-l las pe banca de rezerve. Poate de antrenor secund. De amuzament, de distracţie aşa da. În loc de antrenor principal prefer să dau câte o tură de teren cu băieţii.

A.S.: Să înţeleg că nu visezi să antrenezi cândva Naţionala României?

G.C.: Ba da, dar nu ca antrenor principal, ci ca secund.

A.S.: Pe cine vezi campioană mondială în 11 iulie?

G.C.: Pe Spania. Spun asta ţinând cont de talent, de fotbal, de atmosfera de la Naţională şi de orice alt aspect. Când îi văd pe Xavi, pe Iniesta, pe Silva – care îmi place enorm –  rămân fără cuvinte. Când văd pe Villa, pe prietenul meu Iker mi se ridică părul de emoţii. Spania e favorita mea.

A.S.: Gică, în încheiere, ai un mesaj pentr cititorii ziarului „Românul”?

G.C.: Mai întâi de toate îi îmbrăţişez cu drag apoi îi îndemn să creadă în Naţionala României, pentru că mai devreme sau mai târziu vom fi din nou printre cei puternici.