Interviu cu Horia Barna, directorul Institutului Cultural Român Madrid. Institutul Cultural Român (ICR) de la Madrid a împlinit pe 11 decembrie 2009 trei ani de existenţă. În toată această perioadă, Institutul s-a constituit într-o platformă de dialog între culturile română şi spaniolă şi a stabilit parteneriate cu cele mai importante instituţii culturale locale. Programele ICR Madrid au fost remarcate de presă, de publicul român şi spaniol, precum şi de autorităţile spaniole locale, regionale sau naţionale, care solicită tot mai des colaborarea directă a instituției. Un merit incontestabil îl are directorul ICR Madrid, Horia Barna, care s-a convertit realmente într-un interlocutor autentic și neobosit pe teme culturale pentru autoritățile spaniole. Împlinirea a 20 de ani de la căderea comunismului a implicat ICR Madrid într-o multitudine de acțiuni culturale, în care s-au produs discuții extrem de interesante.

Reporter: – Pentru că se împlinesc 20 de ani de la evenimentele din decembrie 1989 şi pentru că aţi fost martor la acestea şi aţi trăit o parte din viaţă sub comunism, dar aţi asistat activ şi la ultimii 20 de ani – cum vă simţiţi şi cum ar trebui să ne vedem acum, noi, ca societate, ca oameni…?

Horia Barna: – Am fost martor matur, vreo 10-15  ani, la cea mai grea perioadă a comunismului şi 20 de ani, şi mai matur, la epoca post-comunistă, pe care nu ştiu cum să o denumesc altfel decât de tranziţie post-comunistă. Cred că aşa ar trebui să ne vedem la 20 de ani de la revoluţia din decembrie 1989, într-o tranziţie post-comunistă neterminată, dar cu mari semne de schimbare, cu evidente semne de libertate de expresie, cu transformarea stilului de viaţă românesc faţă de perioada comunistă, în sensul în care modificările tehnologiei au determinat accelerarea schimbărilor şi în România vrând-nevrând.

Cred că ultimii 20-20 de ani care au marcat o schimbare accelerată a componentelor vieţii, au obligat şi România să se adapteze. În cele mai îndepărtate colţuri ale României, pe care le-am vizitat în august 2009 cu un grup de spanioli, am văzut încă o Românie a secolului XIX şi a secolului XX, cu farmec, dar şi cu elemente de actualitate şi de dezvoltare paralelă cu cea actuală.

Rep: – Dar cum au trecut aceşti 20 de ani peste noi? Ne-au făcut să fim o naţiune mai frumoasă, mai normală? Asta având în vedere că am fost o societate supusă degradării, am trecut printr-o perioadă de uniformizare, în timpul comunismului,   apoi prin capitalismul sălbatic… am evoluat într-o direcţie bună sau ne degradăm?

H.B.: – Ce schimbări majore şi definitorii pot avea loc dacă suntem într-o continua tranziţie post-comunistă? Post-comunistă presupune o perioadă anterioară care, aşa cum aţi menţionat, un fel de reducere a unui popor, a unei regiuni întregi, Europa Centrală şi de Est, dar cu precădere în România: valoarea umană, valoarea profesională,  valoarea proprietăţii private tindeau să fie anulate aproape complet. Lucrurile astea nu au cum să se şteargă rapid, Brucan ne spunea că se şterg în 20 de ani, acum abia încep să se vadă semnele, probabil că mai trebuie să treacă încă 5-10 ani.

Tranziţia e încă neisprăvită – eu încă folosesc termenul tranziţie aproape obsesiv- , la fel şi reforma, care nu s-a făcut. Administraţia publică mai trebuie încă să facă multe. Uniunea Europeană ne-a acceptat, însă administraţia publică, justiţia, elementele care ţin de viaţa de zi cu zi, ale relaţiei cetăţeanului cu autorităţile, înţelegerea că instituţiile  publice din orice ţară civilizată trebuie să fie în slujba cetăţeanului… sunt lucruri care încă nu se întâmplă, nu suficient. Pe de altă parte, ce am constatat în ultimii trei-patru ani de la distanţă, dinspre Spania faţă de România, evoluţia am văzut-o sporadic, lentă şi trenantă, accelerată şi radicală în anumite privinţe, mai puţine decât aş fi vrut, lentă şi aproape inexistentă în altele. O medie bună de creştere, teoretic acceptabilă în condiţiile astea. Dar am văzut milionul de români din Spania şi, cu ani în urmă, am văzut şi milionul de români din  Italia. Aici accelerarea nu e la fel de marcată, civilizarea cetăţeanului român, fie că e în România, fie că e în străinătate, nu a ajuns la un grad suficient de transformare ca să pot să spun da, tranziţia de la lipsă de umanitate şi de consistenţă şi de responsabilitate a început să se facă simţită la schimbul de generaţii. În continuare, românii din Spania, nu toţi, fireşte, sfidează instituţiile publice româneşti, dau cu pumnii şi cu picioarele în uşile şi ferestrele consulatelor (nu e treaba mea directă, dar am văzut la Madrid, Sevilla şi Castellon şi nu mi-a venit să cred!). Pretind ceea ce nu îndrăznesc şi nici măcar nu se gândesc să pretindă instituţiilor similare spaniole.

Rep: – Este şi din cauza crizei românismului, să îi zicem aşa, pentru că mulţi români nu se pot împăca cu ideea că sunt români? Unii chiar văd acest lucru ca pe un dezavantaj…ca pe un handicap…

H.B.: – Eu nu cred că e un avantaj sau un dezavantaj să fi român. Trebuie să fii om, cetăţean european, civilizat şi să înveţi să trăieşti sub reglementările, normele unei comunităţi mai mici sau mai mari. Românii care au venit aici s-au izolat destul de mult, integrarea lor este una tacită şi discretă, nu este o integrare efectivă, deşi oamenii aceştia, cei mai mulţi dintre ei sunt hotărâţi să rămână în Spania, să îşi crească copiii aici, să îşi dezvolte familia şi micile sau marile afaceri aici. Nu înţeleg că, până la urmă, asta înseamnă, de fapt, o adaptare la normele de aici, chiar la obiceiurile spaniole, la felul de a fi al unor oameni care sunt mult mai civilizaţi decât noi în mod evident. Civilizaţi în sensul respectării reulilor şi normelor de convieţuire socială, economică, politică. Românii au preferat aproape să se „ghetoizeze” , nu chiar ca alţi imigranţi,  pentru că trăiesc în interiorul atmosferei de acasă, ascultă muzică de acasă, văd emisiunile de pe DIGI TV de acasă, înţeleg să trăiască aici ca acasă, cât se poate. Ei vorbesc limba, pentru că pentru un român e relativ uşor – urechea noastră muzicală, obişnuinţa de a vedea telenovele şi probabil interesul oricărui emigrant într-o ţară străină de a învăţa, obligaţia prin discuţii cu spaniolii îi ajută şi îi obligă să înveţe spaniola. E o legendă urbană că românii învaţă foarte repede, învaţă cei care au ureche, ceilalţi vorbesc la fel de prost ca orice emigrant ajuns într-o ţară străină şi care începe să înveţe să vorbească limba locului, pentru că e obligat să o ştie pentru interesul propriu.

Acasă aveau un dispreţ suveran, motivat în perioada comunistă de dispreţul suveran al autorităţii şi al puterii faţă de cetăţeni, rămaşi în tranziţia anilor 90 şi în capitalismul sălbatic dezinteresul şi limitarea administraţiei, a instituţiilor publice, lipsite de eglementări serioase, care cerea şpagă, lucrurile s–au prelungit în anii 2000 şi la 20 de ani după schimbarea radicală a unui regim – trecerea la capitalism s-a făcut cu sânge, dar s-a făcut! – rămânem în condiţiile unei lipse de maturitate.

Poporul român are exemplare care depăşesc media europeană, care depăşesc media internaţională la nivel artistic, de inteligenţă, oameni peste medie ca nivel de cultură şi civilizaţie, numai că vorbim de un număr destul de redus. Institutul Cultural Român a încercat asta, să promoveze astfel de vârfuri, care să demonstreze că cel puţin la acest nivelul acestor realizări suntem oricum la nivel european, la nivel mondial şi foarte sus.

Rep: – Au  trecut 20 de ani de la revoluţie, între timp a crescut o generaţie care nu a trăit traumele comunismului,  e posibil şi e bine să existe o distanţare, astfel încât societatea să privească desprinderea de comunism ca pe un fapt istoric, natural şi fără ură? Putem asimila procesul acesta cu ce s-a întâmplat în Africa de Sud?

H.B.: – Copiii, adolescenţii, tinerii din familiile din România sau din străinătate, cei care au emigrat  în aceşti 20 de ani, au cărat cu ei, prin bunici şi părinţi, tot bagajul unor suferinţe sau neîmpliniri dintr-o epocă – mai ales anii 80 din România – extrem de dificilă. Era o luptă pentru supravieţuire, nu se numea viaţă, era supravieţuire pentru cei mai mulţi. Şmecherii, „isteţii” sau „şmenarii” reuşeau să se descurce sau „să facă rost”. De obicei făceau rost pentru a multiplica, a revinde şi a face din asta un profit. Oamenii de bun-simţ munceau din greu, strângeau cureaua şi reuşeau să îşi procure, că acesta era cuvântul, cele necesare vieţii. Era un astfel de regim care, vrând-nevrând se înfige bine în memoria individuală şi colectivă, el s-a transmis copiilor şi nepoţilor şi toţi aceşti 20 de ani au produs o pătură semnificativă de tineri care nu mai  vor să ştie şi nu îi mai interesează, pentru că ori erau abia născuţi, ori unii nenăscuţi, şi care nu au cum să înţeleagă astfel de timpuri.  O parte dintre ei s-au îmbibat de aceste reflexe şi de reacţii colaterale, de la părinţi şi bunici şi suferă proporţional cu această îmbibare. Adică sa aibă un comportament similar, să continue tarele, să aibă acelaşi comportament dezordonat, indisciplinat şi puţin înţelegător, în cazul acestor tineri de acum, faţă de ce au însemnat lipsurile.  Eu recomand oricărui cititor al ziarului „Românul” să caute clipurile muzicale ale grupului „Paraziţii”. Sunt acolo câteva exemple violente şi radicale ale unor situaţii: cum se jucau înainte copiii şi cum se joacă acum, dispreţul care există, pentru că tot ce nu se capătă prin muncă, ci prin alte mijloace, sau vine aparent de la sine, este dispreţuit.

Mai avem o problemă, a lustraţiei: în România, faţă de Cehia, Germania, Polonia, Ungaria şi chiar Bulgaria, o astfel de lustraţie nu s-a făcut şi nici nu sunt semne că se va face vreodată. E foarte grav acest lucru! Cehia a afişat de curând pe internet lista informatorilor poliţiei secrete, nemţii şi ceilalţi nu mai spun, până şi la ruşi s-au făcut elemente similare de astfel de dezvăluiri suficient de radicale ca lumea să înţeleagă faptul că nu condamni persoane la dispariţie, ci pur si simplu nu le mai permiţi să stea în fruntea destinelor unei ţări, a unei comunităţi, a unei instituţii publice importante. Şi aşa, România a fost privatizată în 90 de către pricepuţii din aparatul de partid, de stat şi de servicii secrete, care aveau cunoştinţele necesare şi care s-au întins şi s-au făcut stăpâni peste aproape toată ţara. Au făcut-o până de curând şi probabil că o fac în continuare şi fără să ne dăm noi seama. Cred că e momentul să înceteze acest fenomen, să se cureţe, fără motive personale. Lustraţia aduce un fel de curăţare morală şi un fel de satisfacţie indirectă a milioanelor de victime ale acestor decenii de comunism. Pare o glumă, dar sunt încă oameni în toată puterea care au avut de suferit grav, e vorba de 3-4 milioane de oameni care au fost lăsaţi deoparte, cărora nu li s-a prezentat nici măcar o scuză şi care au rămas cu suferinţa fizică sau psihică, constatată ca atare şi cărora adesea li s-a râs în nas sau au fost trimişi la plimbare. Mulţi au plecat, şi-au luat lumea în cap, alţii îşi trăiesc amarul în România. La ce ne foloseşte dacă o ţară se goleşte de fibra ei cea mai puternică, pentru că au plecat românii foarte, foarte curajoşi, foarte puternici fizic şi psihic, care au putut să ia viaţa de la capăt, să ia viaţa în piept. Dovada este că nu s-au dus şi s-au întors, că foarte, foarte mulţi rămân unde sunt, unde au ajuns. Astfel limba română a ajuns să fie vorbită, dintr-o zonă foarte limitată, în toată Europa.

Rep: – Cum să îi înţelegem în aceste condiţii pe nostalgici? Există nostalgici după comunism şi nostalgici dupa Ceauşescu?

H.B.: – Nostalgia după Ceauşescu aproape că nu mai există. El e un personaj de istorie în mintea celor câteva zeci sau sute sau poate mii de oameni destul de în vârstă. Dar nu Ceauşescu e problema, e vorba de sistem. Când cazi dintr-un sistem super-ordonat şi care te tâmpea, făcea tot ce putea, cu o precizie diabolică şi cu o insistenţă demnă de o cauză mult mai bună, să uniformizeze şi să tâmpească – te tâmpeşti când mori de foame şi de frig şi unica preocupare este supravieţuirea şi ciocu mic, când nu mai ai voie să îţi exprimi sentimentele, opiniile în libertate , când nu ai voie să circuli – nu se vindecă repede şi se transmite în familii ca un fel de boală. Şi cum în jur nu s-au înregistrat economic, social şi administrativ schimbări radicale, suficiente ca să anuleze această stare, românul a continuat să rămână nostalgic după ce îşi aduce aminte că era o idee de ordine, de aparente reglementări – cel mai des am auzit-o pe cea cu concediul, că îţi dădea sindicatul bilete mai ieftine la băi! Grija asta pentru asigurarea unui trai minim, în condiţii relativ proaste, dar pentru toată lume, era doar o aparenţă, era falsă, pentru că nu se întâmpla cu toată lumea, era o soluţie temporară în timpul comunismului. Anii 80 încep să măture aceste chestii din rândul românilor. Mulţi rămân cu aceste nostalgii din anii 60-70, când încă mai funcţiona acest experiment împrumutat de la sovietici şi impus cu bonuri de cantină, cu masa la mare şi la munte, în vile construite de alţii, mai puţin la mare, unde s-au făcut staţiuni în timpul comunismului, staţiuni care acum sunt o ruină.

Nu statul trebuie să îl înveţe pe român ce să facă, asta nu a învăţat încă românul! Românul crede şi a rămas cu ideea inculcată în 40 de ani că statul trebuie să fie mama şi tata, că trebuie să îl îngrijească şi să îl şteargă la fund. Nu! Statul trebuie să se ocupe de principalele chestiuni care ţin de administraţie,  învăţământ, sănătate şi drumuri, adică să fie simplu administrator al principalelor domenii ale vieţii comune şi publice. În rest, fiecare e răspunzător de viaţa lui şi e dator să îşi facă treaba, nu să fie nostalgic după vremuri în care partidul şi sindicatul şi tovarăşul Ceauşescu îi făceau viaţa mai bună, vremuri în care ne-au spălat creierii cu cultul personalităţii, cu poezii, cântece  şi programe de televizor pe care mulţi dintre voi nu le-aţi auzit, dar care au intrat şi s-au îmbibat în creierele bunicilor şi părinţilor şi care v-au fost transmise, celor tineri, fără să vă daţi seama, prin elemente, prin cuvinte, prin comportament.

Rep: – Pe lângă cei 20 de ani de post-comunism, avem şi 20 de ani de emigraţie continuă. În picături sau în valuri mari, mare parte din poporul român a ajuns să trăiască în afara României şi acest proces migrator se pare că nu s-a încheiat. Chiar spuneaţi la un moment dat că e un fenomen unic în istoria poporului român. E consecinţa traumei sau e pasul spre o lume globalizată?

H.B.: – Nu vreau să fac protocronism, dar e clar că până în secolul al 19-lea, românii au rămas în perimetrul teritoriului României, care era mult mai mare decât acum. Din punct de vedere lingvistic se poate spune ca e cea mai  mare diaspora, păstrând proporţiile de teritoriu şi suprafaţă. Secolul 20 a adus, ca în toată Europa, o emigraţie mare către Americi, în general, dar niciodată până în anii 90 sau mai ales 2000, românii nu au plecat cu milioanele din ţară. Dacă la o populaţie de 22 de milioane să îţi plece 4 milioane, iar prevederile arată că se va ajunge la 6 milioane în anii următori, nu cred că trebuie să ne îngrijoreze, dar nici să ne lase indiferenţi. Unii pleacă pentru că nu s-a pus o normă suficientă  în ţară, pentru că lucrurile nu s-au stabilizat, pentru că, pe de o parte, au crezut că statul trebuie să le dea ceva, nu, statul nu trebuie să le dea nimic, alţii pleacă, pe de altă parte, pentru că neexistând rigoare, nici economic, nici social, nici politic, nu au mai avut răbdare să se termine eterna tranziţie. Au plecat mulţi, mult prea mulţi, dacă ar fi să ne îngrijorăm. Apoi cred că globalismul îndeamnă, iar apartenenţa noastră din 2007 la UE schimbă datele problemei. E ca în SUA: te naşti într-un loc, înveţi în altul, mai ales studiile superioare, îţi găseşti de lucru în a treia ţară şi poţi, dacă eşti bun, să ajungi în a patra ţară, pentru că ai primit o ofertă mai bună. Acesta e modelul, să munceşti şi să ai mobilitate în piaţa internă europeană. Numai că românii care au emigrat în ultimii 10-20 de ani nu reprezintă neapărat o elită profesională sau artistică. Foarte puţini sunt aşa şi noi ne zbatem să o emancipăm aici. Ne zbatem. Nu e deloc simplu, pentru că majoritatea e formată din oameni care nu au fost obişnuiţi cu respectarea normelor, dar care ştiu să muncească bine şi corect, care au bun simţ, dar care la un moment dat cedează. Le e frică de autorităţile spaniole sau italiene şi le înjură de mamă pe cele româneşti. Pentru că aşa au făcut şi acasă: s-au săturat, au plecat cu năduf, li se pare că de-acasă li se cuvine totul, aici pleacă privirea în pământ şi nu îndrăznesc să critice. Această diferenţă este anormală. Este lamentabil şi demonstrează o lipsă de maturitate a oamenilor, dar mai ales o afecţiune foarte puternică. Un dispreţ pe care autoritatea publică din România îl şi merită de multe ori.

Rep: – Spania poate fi un fel de a doua patrie mamă pentru cei de aici, mai ales din perspectiva Institutului Cultural Român de la Madrid, care, spre deosebire de celelalte ICR din Europa, trebuie sa aibă şi această misiune de emancipare?

H.B.: – Da, inclusiv de diplomaţie publică. Am numărat acţiunile noastre din 2009, sunt peste 90, din care cel puţin o treime sunt acţiuni de diplomaţie publică. Cu diverse ocazii, pentru diverse asociaţii, de cele mai multe ori fără bani, fără un buget, eu şi colegii mei, puţinii mei colegi ne-am adus  contribuţia.

Patria mare sau patria mică, a doua Românie – sunt cuvinte mari, de care trebuie să ne dezvăţăm. Dacă te interesează România, nu exemplele negative de persoane, ci conceptul de ţară, de teritoriu de care te simţi mai mult sau mai puţin ataşat… depinde. Copiii născuţi sau crescuţi de mici în alte ţări, mă îndoiesc profund că vor mai avea aceleaşi sentimente faţă de România, se vor traduce la fel dacă părinţii lor nu le vor inculca cu atenţie acest lucru. Pentru mulţi părinţi România e ceva foarte difuz, dar e un refugiu de siguranţă. Asta e de speriat, că românii trăiesc în străinătate ca şi în ţară, în nesiguranţă. Pe fondul venirii crizei, visele lor abia înmugurite s-au năruit şi eu percep asta ca pe un fel de superbie şi de siguranţă amestecată cu frică, temeri, nesiguranţă. Să spui că în România ai mantaua de vreme rea, iarăşi e o iluzie. Ţi-e bine acolo unde eşti dacă eşti în stare să te ţii pe picioarele tale, pentru că nimeni nu te aşteaptă acasă să îţi poarte de grijă şi să îţi facă rost de ceva, să îţi procure un trai mai bun, asta nu s-a întâmplat şi nu o să se întâmple niciodată. Dar sigur că România reprezintă un cumul de valori de toate felurile. Există un cumul de valori certe, puternice, fundamentale, care trebuie păstrate şi trebuie transmise din generaţie în generaţie şi românilor de acasă şi românilor de afară, dar şi strănilor. E bine să fie împărtăşite. Cum noi ştim o serie de lucruri despre spanioli şi despre valorile lor certe, e bine să ştie şi ei despre ale noastre, pentru că până nu demult eram o ţară de categoria a doua, sau chiar a treia, din păcate.

Rep: – Mulţi români se leapădă aici de ceea ce este românesc, deşi am o moştenire tradiţională care ne poate conferi liniştea psihologică în faţa oricărei zguduiri a istoriei.

H.B.: – Avem şi noroc şi ghinion din acest punct de vedere. Lucrurile astea nu sunt ale noastre, dacă nu ştim să le păstrăm şi să le transmitem. Deja s-au pierdut foarte multe. Am mai spus şi cu alte ocazii, ca în România tradiţia aşa zis păgână a convieţuit cu biserica ortodoxă până în secolul 20, de bunăvoie. Basmele, legendele, eresurile şi obiceiurile româneşti s-au împletit tot timpul cu biserica creştin-ortodoxă în teritoriul României, nu au existat vânători de vrăjitoare, nu s-au făcut asimilări complete ale obiceiurilor, nu s-a transpus totul în noua civilizaţie. Creştinismul ortodox românesc este de aceea foarte înrădăcinat şi poporul român are mare încredere în biserică şi în armată, eu aş spune că are mare încredere în religie şi în armată, pentru că biserica are uneori reprezentanţi puşi la îndoială, aşa cum armata poate să nu aibă întotdeauna militari dintre cei mai grozavi. Românul este profund religios şi în acelaşi timp profund conservator, iar conservatorismul îi vine dintr-o tradiţie într-adevăr valoroasă, nu întotdeauna total descoperită. Avem ce putem folosi, avem picioarele bine înfipte în pământ. Asta nu ţine loc, repet, nici de manta de vreme rea, nici de a doua patrie, nici de patria de departe, nici de patria din suflet, nu ţine de nimic. Ţine de fiecare în parte şi de felul în care, atât cât se poate, anumite instituţii publice sau private din România, sau legate de România, reuşesc să transmită această ştafetă sau să contribuie la transmiterea acestei ştefete, pentru că trebuie şi publicul să vrea, trebuie şi românul să fie interesat şi de altceva decât de noul sau mai vechiul folclor, de noul sau mai vechiul bairam cu mici şi cu sarmale… Pentru că dacă rămâne la starea asta… nu e departe de stadiul de supravieţuire şi de reproducere. El are mult mai multe necesităţi şi când nu le are suferă traume, care vin din instatisfacţia profundă.

Rep: – În Spania cum evoluează imaginea românilor şi a culturii române, din perspectiva ICR, pentru că şi spaniolii învaţă încet-încet cum suntem, ce cultură avem? Ce apreciază spaniolii cel mai mult şi să nu uităm că ICR-ul împlineşte ani?

H.B.: – Am împlinit 3 ani pe 11 decembrie, sper să se sărbătorească şi al patrulea, şi al cincilea, şi al 30-lea an, centenarul, bicentenarul. O descoperă de fiecare dată cu mare interes, numai că ceea ce poate şi trebuie să facă Institutul Cultural Român este o muncă de aglutinare. Nu suntem nici agenţi, nici impresari artistici, nu putem aduce, cum am vrea, mari spectacole sau mari expoziţii. Nu avem nici mijloacele materiale, financiare şi umane necesare să facem lucrul acesta şi cred că, în afară de un boom din când în când, nici nu obţii mare lucru. În mod constant, ICR Madrid pune câte o piatră, câte o cărămidă, un grăunte de nisip în această maree, care sclipeşte mai tare decât celelalte şi în timp acumulează memorie. Noi nu putem să existăm într-un peisaj cultural şi artistic extraordinar de mare şi de variat făcând din când în când câte un spectacol oarecare sau câte o expoziţie şi atât. Teoria mea, verificată de practică, este că trebuie constant să rămâi în piaţă cu elemente care lună de lună şi an de an încep să se acumuleze. La trei ani de la înfiinţarea ICR Madrid lui încep să constat primele efecte.  Autorităţile publice şi private din Spania la nivel local, regional sau naţional încep să ne respecte, să ne cheme, să ne consulte, ştiu despre noi şi ştiu că am contribuit la aceste valori româneşti care se transmit în Spania. Însemnăm ceva şi cred că EUNIC (Reţeaua Institutelor Cutlurale Europene), al cărui vicepreşedinte sunt acum, urmând ca ICR să preia din vara lui 2010 preşedinţia reţelei, înseamnă ceva. Această transmitere se face şi la nivel european şi de către preşedintele ICR Bucureşti, Horia Roman Patapievici. Sunt părţi dintr-un efort colectiv pe care trebuie să îl facem şi pe care e bine să îl continuăm, pentru că ICR, în România şi în străinătate a reuşit să facă cea mai bună investiţie demonstrabilă a fondurilor publice pe care le-a primit. În termeni de management cultural, fondurile  ICR din România şi din centrele din străinătate au dat cele mai bune rezultate, de departe, faţă de orice altă instituţie publică  din România.

Rep: – O dovadă este că autorii români sunt traduşi în limba spaniolă cel mai mult în ultimii doi ani.

H.B.: – Da, asta poate fi şi o chestiune conjuncturală sau o dovadă de efort suplimentar din partea noastra, eventual. E o muncă în echipă, atâta câtă e. Că 20 de scriitori sunt traduşi cu subvenţii ICR în doi ani, că pentru 2010 continuă contractele şi că se va mări accelerat, e foarte important, dar nu e suficient. Sunt elemente, toate spectacolele, toate artele  vizuale pe care le-am promovat, muzică, expoziţii, care se acumulează pentru România, pe de o parte, şi în cadrul Eunic Spania pe de altă parte, la nivel european. E clar că pe nici un alt institut străin, mass-media din Spania, Franţa sau Germania nu îl bagă în seamă în mod special, din cauza prejudecăţilor că instituţiile publice trebuie să își facă treaba, dar noi am reuşit să atragem atenţia mai mult şi suntem misiunea culturală românească în Spania, iar eu sunt un fel de ambasador al culturii române in Spania. Avem relaţii cu autorităţi, universităţi, muzee, la nivel regional şi naţional şi deşi suntem  puţini, patru oameni, avem mijloace modeste, organizăm peste 90 de activităţi pe an. Aş vrea să văd în câte locuri din lume se întâmplă acest lucru, să se facă astfel de performanţe, cu efecte pe termen scurt, mediu şi lung.

Rep: – Ce urmează în 2010? La ce să ne aşteptăm?

H.B.: – La tot ce e mai bun, dacă ni se aprobă bugetul, dacă o să avem bani, o să organizăm activităţi importante. Mizăm foarte mult pe film, pe muzică, artă contemporană, pe diplomaţie publică culturală. Eu ar trebui să îmi închei mandatul la începutul anului viitor, însă în măsura  în care potrivit legii şi dacă se doreşte se poate prelungi cu încă patru ani, ceea ce ar asigura o creştere substanţială a vizibilităţii noastre, nu a ICR Madrid, ci a României. Prezenţa României de la un nivel de la medie în sus este obligatorie, emanciparea elitei româneşti e o idee la care ţin foarte mult, e foarte important să putem face acest lucru, ca în Franţa, Germania, Austria, chiar şi ca în Italia. Elitele sunt acoperite aici, sufocate, pentru că fac munci sub calificarea lor, trebuie să creem o coeziune şi ICR poate fi unul din elementele catalizatoare pentru acest proiect. Nu e misiunea principală a institutelor culturale din străinătate, însă în cazul Spaniei trebuie să fie. M-am luptat pentru această prerogativă suplimentară şi am obţinut-o. Suntem un partener de nădejde al românilor de aici atunci când sunt interesaţi de cultură şi un reprezentant al României şi în Eunic şi pentru spanioli.