Decembrie 1978. Plecăm din Teheran spre Marea Caspică. Însoțitorul meu, „domnul deputat”, știa să evite interdicțiile stării de asediu impuse de guvernul Șahului. Imunitatea parlamentară îi garanta accesul liber la rețeaua de drumuri, puternic controlate de armată.
„Aș vrea să vedeți satul meu”, mi-a spus înainte să pornim la drum. „Să vedeți un sat exemplar de pescari, un loc liniștit. Nu are nicio legătură cu tensiunea care domină capitala… ”. Dar, odată ajunși în satul lui, a fost surprins să vadă că tinerele țărănci aveau în păr panglici negre, simbolul supunerii față de ayatolahul Khomeini.

„Ce e asta?”, a întrebat-o pe tânăra zâmbitoare care s-a apropiat să ne salute. „Niciun om normal nu ar purta așa ceva, nepoată. Ce se întâmplă cu voi? V-ați pierdut mințile? După tot ce a făcut Majestatea Sa Imperială pentru voi, pentru noi toți…”. Domnul deputat era incapabil să își stăpânească furia.

„Ai dreptate, unchiule. Majestății Sale Imperiale îi datorăm mult. Electricitatea, școala, bursa la Universitate… dar acest om”, spuse ea ținând în mână panglicile negre, „acest om este un Sfânt”. Domnul deputat m-a privit surprins, îndurerat, îngrijorat.

„Știți ce se va întâmpla aici?”, a întrebat încet. „Îmi imaginez”, i-am răspuns. Șase săptămâni mai târziu, Khomeini se întorcea în Iran. A fost începutul revoluției islamice, primul cutremur care a scuturat din temelii letargia lumii islamice, a somnolentului Occident.

După revolta șiiților a urmat contrarevolta wahabiților. Arabia Saudită a făcut și ea o mișcare. Căpetenia luptei sale se numea… Osama Bin Laden.

Septembrie 1991. În timpul unei plimbări prin centrul Istanbulului, ne întâlnim cu perechi de tineri îmbrăcați elegant. În mod curios, femeile poartă vălul islamic. Ceva surprinzător pentru o țară laică, ce s-a desprins, din 1923, de obiceiurile religioase. Dându-și seama de descumpănirea noastră, ghidul ne explică: „Sunt familii care primesc subvenții. Oameni nevoiași, care primesc ajutor de la partidele religioase…”. „Și în schimb ce trebuie să dea?”, am întrebat. „Nimic, e simplă caritate”, a răspuns ghidul.

„Știi ce se va întâmpla aici?”, am întrebat-o pe tânăra avocată spaniolă care mă însoțea. „Îmi imaginez”, a răspuns. Patru ani mai târziu, Partidul Bunăstării (Refah), grupare cu tendință islamistă condusă de Nicmettin Erbakan, câștiga alegerile generale turce. Guvernul lui Erbakan a încercat că deschidă calea spre modificarea treptată a structurilor statului laic fondat de Mustafá Kemál Atatürk. Experimentul a durat doardoi ani; în 1997, Refah a fost dizolvat de „grupurile de presiune” care comandau destinele țării.

Pe atunci, un tânăr militant islamic, Taiyep Recep Erdogan, avea funcția de primar al Istanbulului. În 1998, justiția țării otomane l-a decăzut pe viață din dreptul de a fi ales pentru că a recitat public versurile poetului național Ziya Gökalp: «Moscheele sunt cazărmile noastre, cupolele sunt căștile noastre, minaretele sunt baionetele noastre și credincioșii, soldații noștri. Allah e mare, Allah e mare».

Aparent, judecătorul însărcinat cu anchetarea „cazului Erdogan”, Vural Savas, găsise indicii de infracțiune împotriva esenței statului turc. După patru ani, în 2002, când Partidul Justiției și Dezvoltării (APK), fondat și condus de însuși Erdogan, a obținut o victorie covârșitoare la alegeri, liderul său nu a fost autorizat să preia funcția de prim-ministru. A trebuit să aștepte câteva luni pentru a câștiga suspendarea condamnării „definitive” impuse de tribunale.

De la preluarea puterii, Erdogan a făcut tot posibilul să aplice programul politic al patidului său, rezumat în campania electorală la câteva cuvinte: remusulmanizarea Turciei și islamizarea diasporei.

APK s-a lansat în campania de cucerire a a trei ministere cheie: Internele, Justiția și Educația. Ofensiva ideologică conta pe sprijinul clericului Fetullah Gülen, liderul mișcării Cemaat, autoexiliat în Statele Unite. La scurt timp a început să se vorbească despre un nou concept socio-politic: neo-otomanismul. Întoarcerea la valorile islamice? Sfârșitul kemalismului? Răspunsurile sunt/au fost foarte opace.

Erdogan a încercat în mai multe ocazii (2011, 2015) să recurgă la Parlament pentru a schimba Constituția. Obiectivul său: abandonarea sistemului parlamentar introdus acum 95 de ani de Atatürk pentru a transforma țara într-o republică prezidențială. Nu ar fi un experiment nou pentru că îl găsim în Franța, Statele Unite sau Mexic. Eficiența lui depinde, evident, de mecanismele de control existente.

Cele 18 amendamente aprobate la sfârșitul săptămânii trecute de alegătorii turci implică: dispariția funcției de prim-ministru și înlocuirea acesteia cu mai mulți vicepreședinți numiți de Președinție (a se citi Erdogan). Parlamentarii nu vor putea controla activitatea ministerelor; dispar moțiunile de cenzură (votul de neîncredere); președintele va putea milita într-o formațiune politică, chestiune pe care legislația actuală nu o permite. Numărul deputaților va crește de la 550 la 600. Parlamentarii vor putea să îl destituie pe președinte. Dispar tribunalele militare acuzate de Erdogan de complicitate cu oficialii complotiști. Președintele va numi patru din cei 13 judecatori ai Tribunalului Suprem.

În fine, dar nu mai puțin important: Erdogan ar putea câștiga încă două mandate prezidențiale, ceea ce îi va permite să stea la putere până în 2029.

Relațiile cu Uniunea Europeană, marcate de o deteriorare fără precedent în ultimele luni și, concret, după încercarea de (auto)lovitură de stat din iulie 2016, ar putea fi reduse la minim. Neo-otomanismul își îndreaptă privirile spre alte latitudini. Asia? Rusia?

Aroganța și abuzul de putere ale lui Erdogan nu îi deranjează deloc pe noii săi prieteni și aliați moscoviți. Nu îi deranjează nici represiunile declanșate împotriva presupușilor susținători ai „trădătorului”, acum, Fetullah Gülen: militari, polițiști, judecători, profesori universitari, jurnaliști. Lista victimelor represaliilor este foarte lungă; prea lungă…

Pe scurt, Erdogan va avea, începând de acum, puteri depline. Quo vadis, Turcia? Quo vadis, aliată loială a NATO, candidată răbdătoare la integrarea în deja slăbita Uniune Europeană?

Adrian Mac Liman – analist politic internațional