A trecut o săptămână de la vizita lui Klaus Iohannis la Madrid și pot să spun că nu văd nimic schimbat: nici la el, dar nici la noi.
Noul președinte al României, avantajat încă de postura de idol pentru diaspora, nu a produs nici un val la Madrid în ceea ce ne privește pe noi, ca români stabiliți în această țară.
Iohannis s-a întâlnit cu regele Felipe al VI – lea și cu premierul Mariano Rajoy și au avut discuții despre nimic, după care au zâmbit la poză și… la revedere.
Președintele s-a văzut și cu românii sau, mă rog, cu cei pe care i-a selecționat Ambasada înainte de întâlnire, după care a plecat la București fără să dea nici o declarație sau vreun interviu presei românești din Spania.
Românii din Spania, care i-au dat practic cheia Cotroceniului împreună cu restul emigranților, s-au ales cu un discurs aproape identic cu cele rostite de Iohannis la Roma și în alte capitale.
După vorbele frumoase și promisiunile convingătoare, vizita s-a încheiat, iar ambasadorul și armata de funcționari MAE își pot face în continuare somnul de frumusețe la postul din Madrid.
Totul s-a desfășurat fără probleme (sau aproape fără probleme), iar noi românii din Spania am rămas la fel cum eram: invizibili.
Nu știu ce probleme ar fi fost mai importante ca să fie discutate de Iohannis și Rajoy, dar știu că de pe vremea PDL-ului, cu Teodor Baconschi la șefia MAE, România tot face reverențe la Madrid, degeaba.
La toate întâlnirile cu oficialii spanioli, de regulă, reprezentanții statului român rămân cu ochii la tacâmurile de aur și se înțeapă singuri ca să se convingă că nu visează.
Este a nu știu câta vizită în care vine un oficial înalt al statului român, la care nu se spune decât că românii din Spania sunt buni muncitori și sunt bine integrați și că ce bine e de firmele spaniole că pot merge în România ca să încaseze fondurile europene.
Baconshi încerca în octombrie 2010 să obțină un parteneriat strategic cu guvernul condus de Zapatero și după ce a semnat cu omologul său de atunci, Moratinos, un amărât de parteneriat între ICR și Institutul Cervantes, ministrul spaniol a fost remaniat în aceeași zi. Ratare cât casa!
Zadarnic a încercat apoi Baconschi să-l aducă pe premierul Zapatero la Madrid, care a fost nevoit să „abdice”, un an mai târziu, în fața propriei „competențe” de a rezolva criza din Spania.
Înainte de plecare însă, în iulie 2011, guvernul Zapatero ne face un duș rece și impune restricții pe piața muncii doar pentru români. La București, șoc total! Oficialii români nu se așteptau la una ca asta, deși Madridul susține că opțiunea era luată în calcul din ianuarie 2011 și că fusese provocată de „invazia” de tabere de români care voiau să muncească în agricultură. Cu puțină diplomație percepția putea fi schimbată!
O delegație PSD (Rovana Plumb, Cristian Rizea și alții), sosită la Madrid imediat după aceea, s-a întâlnit cu ministrul Muncii, Valeriano Gómez, dar ceea ce părea o socoteală cerută pentru reactivarea restricțiilor era de fapt pregătirea unei vizite la Madrid pentru tânărul șef al PSD, Victor Ponta.
Primul contact ulterior a fost tot în octombrie, în 2011, când Zapatero își strângea jucăriile de la Moncloa și l-a chemat la masă pe tânărul șef de partid Victor Ponta, aflat atunci încă în opoziție. Șeful PSD-iștilor părea că plutește după prânzul servit la sediul guvernului și vorbea numai despre complimentele pe care i le făcuseră ZP și Rubalcaba referitor la tinerețea sa și la „calitățile” sale de lider. Jurnaliștii care-l așteptam de mai bine de o oră pe liderul opoziției socialiste ne-am convins atunci că nici măcar nu le-a cerut spaniolilor să analizeze posibilitatea anulării restricțiilor.
În 2012, tot în octombrie, noul premier al Spaniei, Mariano Rajoy, ajunge la București la Congresul Popularilor Europeni și se întâlnește cu noul premier socialist, Victor Ponta, și, desigur, cu președintele izolat Traian Băsescu.
Nici de data asta aleșii noștri nu obțin ceva de la spanioli, care anunță la finalul lui 2012, la Bruxelles, că vor să prelungească restricțiile cu încă un an pentru români. Se putea obține o relaxare măcar în anumite domenii, dar probabil că negocierea a fost dură.
Da! A fost atât de dură, încât în iulie 2013, o companie spaniolă importantă își adjudecă un contract de 23 de milioane de euro pentru gestionarea traficului aerian din România, după o licitație ciudată, la care nu s-au prezentat decât două oferte concurente, dar care nu ar fi fost eligibile. Ciudat este faptul că nu se făcuseră publice ofertele celorlalte firme interesate, dar nici identitatea lor. Nu-i nimic, unu la zero! Autogol!
Tot în iulie 2013, premierul Victor Ponta ajunge la Madrid cu tot alaiul și este primit la regele Juan Carlos, la premierul Mariano Rajoy și la Comunidad de Madrid, de Ignacio Gonzalez.
La finalul discuțiilor, Rajoy a declarat că România este un partener strategic pentru Spania și că vom ține aproape. Nici vorbă de ridicarea restricțiilor! De la acea vizită, care nu a schimbat soarta românilor din Spania, s-au perindat vreo doi miniștri rătăciți, printre care și cel al Justiției, Robert Cazanciuc, pe care omologul său de atunci, Alberto Ruiz Gallardon, l-a trimis să vadă o închisoare. Vizita a fost încheiată cu vizionarea meciului de Champions League, Real Madrid – Juventus.
Până în decembrie 2013, când se împlinea oricum perioada, nici guvernul României și nici Ambasada nu au reușit să obțină o relaxare a restricțiilor de muncă, din cauza cărora mii de români și-au pierdut joburile și au ajuns să fie stigmatizați de agențiile de ocupare pentru „problema cu actele”. Nu au reușit pentru că nici măcar nu au cerut acest lucru.
A mai fost o vizită în 2014, la Madrid, a lui Victor Ponta, care se pregătea de alegeri, dar pe linia relațiilor cu Spania nu a fost înregistrat nici un progres.
După atâția ani de vizite și delegații, care nu sunt numeroase, ba dimpotrivă sunt atât de rare încât nu pot fi irosite, cred că România ar fi trebuit să aibă o relație privilegiată cu Spania. Vreau să zic: atât de privilegiată încât să o simțim și noi, nu doar aleșii noștri.
Ponta, Iohannis, Băsescu, Rajoy sau Zapatero sunt doar niște oameni care se află temporar în funcție, dar noi, contribuabilii, plătim impozite toată viața, iar momentele în care acești aleși se întâlnesc ar trebui să fie exploatate la maximum.
Toate aceste întâlniri, la care diplomații MAE, antrenați doar ca să „facă liniște” ca să doarmă șefu’, nu au reușit decât să le asigure o ședere plăcută aleșilor noștri, pe banii contribuabililor.
Cred că și Ministerul Afacerilor Externe ar trebui să fie supus unei analize a activității pe bază de performanță, având în vedere că produce un consum uriaș de resurse. Imaginați-vă cât costă rezidența ambasadorului din luxosul cartier La Moraleja din Madrid, apartamentele angajaților MAE, mașinile din dotare și celelalte privilegii de care se bucură o adevărată castă a societății românești, susținută de românii care plătesc impozite în două țări.
Una peste alta, vizita lui Iohannis seamăna cu toate celelalte făcute până acum de oficialii români: multe zâmbete și amabilități. Românii zic „te aștept în România”, iar spaniolii răspund „închide că te sun eu”. Între timp, gașca de reprezentanți ai românilor a stat la poză cu Iohannis și s-a chinuit să-i atragă atenția asupra mărunțișurilor cu care mulți dintre ei irosesc subvențiile de la DPRRP și de la statul spaniol.
În sfârșit, nici diplomații nu sunt la înălțime, dar nici comunitatea românească nu face față acestor momente, care sunt la fel de rare ca ocaziile dintr-un meci de fotbal.
Caravana lui Klaus Iohannis a părăsit regatul Spaniei, iar guvernul lui Rajoy a avut, imediat, a nu știu câta reuniune la nivel guvernamental cu executivul Poloniei și a parafat o grămadă de acorduri concrete.
De ce oare polonezii știu să facă diplomație, în timp ce românii ratează mereu cu poarta goală?
PS: Ah! Mi-a scăpat vizita „importantă” a lui Crin Antonescu la Madrid, în noiembrie 2012, tot pe bani publici.
