O fantomă traversează Europa; este fantoma corupției. Dar, europenii sunt corupți? Sau, mai bine spus, sunt cu adevărat atât de corupți precum afirmă unii? Adevărul este că de mai bine de un deceniu, scandalurile financiare, denunțurile pentru neregulile economice și spălarea de bani comise de mafiile prolifice și de temut întunecă orizontul bătrânului continent, până acum cinstit sau chiar fără cusur.

De fapt, Europa se mândrea că a promovat mai multe idei etice, că a conceput și a pus în practică norme de bună purtare a firmelor sau de conviețuire socială. Nu, bătrânul continent nu era, nu pretindea să fie grădina Edenului. Totuși, evantaiul avantajelor sociale obținute de locuitorii majorității statelor care formează Uniunea Europeană făceau umbră clasei politice de pe alte meridiane. Americanii, canadienii și asiaticii se uitau cu invidie spre continentul care conducea odată destinele planetei. Însă Europa celei de-a doua jumătăți a secolului XX avea prea puțin în comun cu conglomeratul imperiilor autoritare. Leagănul democrației și al drepturilor omului, rupt de două bătălii mondiale, fracturat de bipolaritatea impusă de superputerile nucleare, încerca să ridice capul. A reușit datorită primelor tratate de cooperare semnate la Roma, Paris, Bonn și Bruxelles. Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, precursoarea pieței comune, a deschis calea spre integrarea economică a bătrânului continent. Puțini își amintesc vremea în care ideea unei Europe unite era sinonimă cu un mit, cu utopia pură. Dar nu e nici o îndoială că uniunea face forța.

Forța, coeziunea europenilor, a început să-i îngrijoreze pe prietenii și aliații de dincolo cam prin anii 70 din secolul trecut. O Europă puternică da, dar o Europă în rol principal, nu. Grupurile de presiune nu vedeau cu ochi buni apariția unui nou pol de putere. În timp, au apărut primele disensiuni. Discordanțele s-au accentuat începând din anul 2001, când principalele puteri europene – Germania și Franța – au optat pentru a nu deveni aliații fără rezerve ai președintelui Bush în războiul său total împotriva terorismului. O cruciadă pe care unii au pus-o pe seama unei confruntări cu Islamul, cu un nou dușman, cu o fantoma fabricadă de cei care aveau nevoie cu orice preț să înlocuiască pericolele roșu și galben cu hidra verde. Dar bătrânul continent a întârziat să reacționeze; a fost nevoie de atacurile directe– Copenhaga, Paris – pentru a înțelege că și europenii erau în război. Nu mai era altă soluție decât de a urma Washingtonul în ineficienta sa luptă împotriva jihadismului.

În mod curios, celălalt razboi pe care gigantul transatlantic dorea să îl câștige era cel cu Rusia, prin intermediul unei Ucraine interpuse. Dar situația s-a răsturnat când Kremlinul a hotărât să contracareze lovitura.

Sancțiunile impuse Rusiei au fost sprijinite de Europa din prima clipă. Un sprijin timid, ținând cont de diversele interese economice ale celor 28, de dependența de livrarea de energie rusească. Dar când puternica locomotivă germană a optat pentru a se distanța progresiv de poziția intransigentă a Washingtonului, au izbucnit scandalurile. Deutsche Bank, principala instituție financiară germană, a fost acuzată de Departamentul de Justiție american de spălare de bani pentru oligarhii ruși apropiați ai lui Vladimir Putin, ale căror nume se aflau pe listele negre alcătuite de Washington.

La câteva săptămâni după, FBI lansa, la rândul său, un atac împotriva FIFA. Campania urmărea să acuze conducerea Federației Internaționale de Fotbal de a fi folosit metode puțin transparente pentru organizarea campionatelor internaționale din Qatar (2018) și Moscova (2022)!

Dar lovitura de grație împotriva gigantului european a venit în luna septembrie, când Agenția Americană de Protecție a Mediului Înconjurător a dezvăluit existența unor programe care manipulau nivelurile de contaminare la motoarele a 11 milioane de automobile (de fabricație germană) Volkswagen.

Este adevărat că americanii au descoperit problema în urmă cu mai bine de patru ani. Dar, la primele semne de recuperare a economiei germane, perspectiva unor sancțiuni economice de 18 miliarde de dolari numai în Statele Unite, ne obligă să ne gândim mai bine.

În aparență, noua politică de cooperare a Statelor Unite s-ar putea rezuma în doua cuvinte: nu fi de acord și vei plăti.