Nu ştiu dacă Cioran avea dreptate când spunea că avem vocaţie de sclavi sau de fapt era prea îngăduitor cu noi! Cert este că zilnic primim dovezi care, în ciuda celor 20 de ani liberi de ceauşism şi impregnaţi cu democraţie pe alocuri, ne arată că nu trăim într-o societate normală, democratică cum s-ar zice. România, prin aparatul său administrativ se comportă mai degrabă ca un răcan, fericit că a fost luat de la vatră şi că a primit în schimb ghete şi un rând de haine militare noi, purtate de 3 generaţii.
În timp ce Spania, adică societatea spaniolă şi opinia publică, protestează şi face scandal în faţa enormităţii guvernului de a ne îngropa la locul de muncă prin amânarea pensionării, în România, unde se pune aceeaşi problemă e linişte şi gheaţă la mal. Într-adevăr se aud nişte proteste sindicale chinuite, dar în general societatea se aseamănă mai degrabă unui pacient anesteziat total care nu-şi dă seama că guvernul îi mai taie o mână sau un picior în încercarea de a găsi organele pe care vrea să le vândă.
România are cea mai mare medie a vârstei de pensionare din UE. De asemenea, România este prima ţară din lume care a introdus paşaportul electronic cu date biometrice, doar pentru că americanii vor să inventarieze toţi oamenii de pe glob în paranoia lor anti-teroristă. Toată Europa cântăreşte sau amână ideea acceptării acestor documente, dar România nu ezită. Execută ceea ce zice aliatul de peste ocean. Aliat care de ani de zile ne tot duce cu zăhărelul şi cu vorbe dulci-amare despre îngheţata de la Constanţa, în loc să ridice obligativitatea vizelor pentru sutele de mii de români care muncesc la negru în State. Mai mult, orice scuză în acest sens este aceptată de administraţia românească fără nici un protest şi cu o slugărnicie îngreţoşată. Orice reformă dureroasă pentru bugetul ţării este valabilă dacă vine cu avizul americanilor sau sub justificarea tipică „aşa ne cere UE„. Între timp, americanii vin să-şi pună scuturile anti-ştiu ei mai bine ce şi noi deja le măturăm drumul fără să impunem nici o condiţie, fără să negociem nici un avantaj. Ne este de ajuns să fim în graţiile americanilor ca să ne uităm de sus la ruşi, printr-o prostească şi păguboasă politică externă, ancorată în naravuri dintr-un război rece imaginat doar de noi.
Nimeni din administraţia sau din politica românească nu are curajul să pună măcar un semn de întrebare la finalul propunerilor americane. Şi acest lucru nu are decât un răspuns: ori toţi sunt cumpăraţi, ori se vând la preţ de ofertă! Gândindu-mă la comunişti, nu mai ştiu care trădare e mai gravă: aia din nebunie sau aia premeditată? Probabil că în curând vom deveni o colonie americană. Poate că nici nu merităm mai mult şi poate că poporul român a murit demult, iar noi nu suntem decât nişte impostori, nişte falşi urmaşi ai dacilor.
Scutul american şi acceptarea lui pe nemestecate nu-i însă decât un detaliu dintr-o „Guernica” mult mai grozavă decât cea a lui Picasso.
De o bună bucată de vreme, România este condusă ca o marionetă şi nu e nicidecum vina americanilor că ne pot omorî pe stradă artiştii, fără să fie pedepsiţi, sau că noi îi lăsăm să survoleze spaţiul aerian ca să bombardeze Serbia, în timp ce noi, cu guvern cu tot, le vindem benzină sârbilor la preţ de embargo.
Problema noastră rezidă în faptul că oamenii şi-au pierdut obişnuinţa de a protesta şi de a se face auziţi. „– Şi ce rezolvi cu asta?„, este replica noastră hamletiană. Timp de 45 de ani de comunism, toată lumea a înţeles că politica e treaba celor de sus şi că, în general, ea nu-ţi poate influenţa viaţa. De aceea, pentru că majoritatea s-a născut într-o lume comunistă, românii şi-au pierdut abilitatea acelui „animal social” şi coexistă într-o organizare socială aparentă, care îi asigură accesul la bunurile de consum. Pe marginea acestei stări de aparentă nepăsare s-a perpetuat aceeaşi politică din vremea comunistă, bazată exact pe vechiul nepotism şi pe relaţiile de familie. Acest lucru este posibil în continuare, pentru că toţi suntem parte din acest sistem bolnav şi noi îi asigurăm combustibilul, fără să ne dăm seama, pentru că ne-am pierdut conştiinţa politică şi socială. Este incredibil cum, la 20 de ani de la aşa zisa revoluţie, marea masă a alegătorilor nu merge să aleagă parlamentul şi guvernul care-i va decide politica de zi cu zi, dar merge să aleagă masiv preşedintele, care nu este decât o funcţie de reprezentare.
Foarte mulţi românii trăiesc în continuare, conştient sau nu, în comunism şi ceea ce caută cu disperare este un lider autoritar pe care deseori îl invocă în persoana lui Ceauşescu. De 20 de ani, cei mai în vârstă plâng după un stat autoritar şi paternalist, iar cei tineri tânjesc după blugi, gumă de mestecat şi filme străine.
