Dacă există ceva de care românii din Spania, şi nu doar ei, nu vor duce lipsă niciodată este de reprezentanţi. Chiar dacă ei nu o ştiu şi probabil nici nu-i interesează, în Spania există peste 100 de asociaţii, una mai inactivă decât alta, cu excepţiile de rigoare, ştiute de toată lumea. Numărul asociaţiilor care-şi fac treaba şi care-şi merită numele de organizaţii non-guvernamentale este atât de mic încât par mai degrabă rebele în raport cu majoritatea celor care nu vor decât să iasă în poză alături de şefi de state şi guverne.
Românii din Spania şi cei din străinătate în general sunt lozul norocos al celor care îşi arogă reprezentarea lor fără nici un fel de merit şi fără să facă nici un efort în favoarea celor dintâi. Pentru foarte mulţi reprezentanţi ai românilor din Spania, emigrarea şi statutul de preşedinte de asociaţie sau de federaţie de asociaţii fără membri şi fără activităţi este lozul norocos. Din cetăţeni obişnuiţi, mulţi şi-au atins nivelul maxim al competenţei prin funcţia de reprezentanţi autodeclaraţi ai românilor şi devin brusc personalităţi. Doar aşa pot ajunge să stea la masă cu Băsescu sau cu Boc şi să le vorbească despre nenumăratele lor activităţi dedicate integrării românilor din Spania. Problema românilor, însă, nu este că sunt reprezentaţi de cei care nu-i reprezintă şi nici că până la urmă nu au nevoie să fie reprezentaţi. Marele prejudiciu pe care îl aduc aceşti falşi reprezentanţi ai românilor, care nu au legătură cu românii, este însă acela că servesc de scuză şi pretext pentru autorităţile române, care, în indolenţa specifică, nu-şi doresc decât să bifeze 2-3 activităţi cu acordul câtorva preşedinţi de asociaţii, şi pe care le trec la catastif ca fiind „activităţi pentru românii din Spania„. Pentru politicieni, reprezentanţii lipsiţi de reprezentare sunt iarăşi scuza perfectă pentru a-şi justifica existenţa şi salariul. Recent la emisiunea Mihaelei Crăciun de la TVRi, unul dintre deputaţii aleşi pentru reprezentarea românilor din Spania nu a fost în stare să spună în decurs de o oră ce anume a făcut pentru românii care l-au ales în urmă cu 7 luni. Ba mai mult, deşi făcea dezacorduri impardonabile, deputatul cu pricina se lăuda cu sprijinirea cursului de limbă română, care fusese introdus de alt partid şi care oricum riscă să fie suspendat din cauza lipsei de fonduri. Aceste lucruri nu au fost menţionate însă.
Desigur, este greu să ştii ce anume îl doare pe român când şi-a găsit fericirea pe alte meleaguri, pentru că singurul lucru care îl preocupă este relaţia cu statul român şi cu administraţia sa. Votul prin corespondenţă este o necesitate nu doar pentru românii din afară care pot schimba România, dar toate partidele din ţară tocmai de asta se tem: de votul diasporei şi preferă să ne amăgească cu câteva secţii de votare la care nu ajung să voteze nici măcar 1% dintre alegători, după care pun diagnosticul de „absenteism„. Nici faptul că parlamentarii nu fac nimic pentru românii pe care îi reprezintă nu este aşa de grav, pentru că ne-am obişnuit cu asta, dar să te mai şi lauzi că-şi sângerează inima alături de românii din Spania când de fapt ea e de piatră, asta e culmea demagogiei. Din nou, însă, românii care au fugit scuipând în urmă sunt mană cerească pentru cei care în ţară erau nişte oameni mediocri, dar cu 5 minute mai isteţi, la fel cum pe unii spanioli, originea lor română i-a scos din anonimat şi i-a făcut reprezentanţi ai românilor.
