Problema copiilor exploataţi de familiile lor este, din punctul de vedere al turiştilor şi madrilenilor, un coşmar în momentul în care se apropie de un bancomat din centrul capitalei sau se aşează la o terasă pentru a se bucura de o bere rece.  Oricine poate fi ţinta atacurilor micilor infractori, care fură banii direct din bancomat, profitând de neatenţia clientului sau fură de pe masă, de la terasele din Plaza Mayor. În centrul Madridului, în urmă cu doi ani, patronii de terase au cerut în repetate rânduri, protecţie mai mare din partea poliţiei. După multe întâlniri şi sesizări, proprietarii barurilor au obţinut ca în zonă să fie prezenţi aproape în permanenţă unul sau doi agenţi de poliţie, însărcinaţi cu supravegherea zonei, care trebuie apărată în primul rând de micii hoţi de naţionalitate română. Unul dintre patronii din Plaza Mayor ne spune că minorii acţionează în grupuri de câte doi şi au trasee bine stabilite. Cam de două ori pe zi apar în zonă şi acţionează cu rapiditate, furând orice obiect lăsat nesupravegheat, de la agende până la genţi, mobile şi portmonee.

 

Antrenaţi să fure de mici, copiii rromilor români nu cunosc alternative şi la 14 ani, pentru a nu  risca să fie reţinuţi de poliţia spaniolă, sunt trimişi înapoi în România sau urcaţi la rangul de coordonatori de grup, care din umbră îi dirijează pe cei mici să fure exact după aceleaşi metode. De la Madrid, rromii îşi mută acum centrul de acţiune în alte oraşe ale Spaniei. Sau chiar în alte capitale.

 

Pentru că situaţia rromilor români se repetă de 20 de ani – ne aducem cu toţii aminte de ţiganii români care mâncau lebede la Viena, de cei din Paris, trimişi acasă cu avionul şi cu ceva bani, doar-doar nu se mai întorc în Franţa, de cei din Italia, acum de cei din Irlanda, care au devenit şi ei ţinta atacurilor rasiste – şi pentru că de multe ori politicienii români au reacţionat prea târziu şi aproape numai la nivel de declaraţii, pentru că scuza eternă de o vreme încoace este: rromii sunt o problemă europeană, oficialii uitând sau făcându-se că uită că, de fapt, problema este la origine, i-am cerut senatorului pentru diaspora Viorel Badea opinia sa în legătura cu situaţia copiilor din El Gallinero, tabăra de „chabolas” unde fiecare din aproximativ cele 100 de familii de naţionalitate română are în medie 3 copii, care şi ei, ca şi părinţii lor, au devenit problema autorităţilor spaniole. Senatorul Badea crede că „legiuitorul spaniol trebuie să fie mai pragmatic, dacă nu chiar mai dur. Evident că dacă e vorba să aduni copiii de pe străzi şi să îi bagi în centre speciale, de unde fug, nu ai făcut absolut nimic. Trebuie să se schimbe ceva în legislaţia spaniolă, pentru că noi nu avem cum să acţionăm aici. Noi putem să construim parteneriate, culturale, sociale şi să încercăm să îi integrăm, e singura variantă, alta nu există. Viaţa nomadă face parte din cultura, din tradiţiile rromilor. În ceea ce priveşte soluţia privind anihilarea traficului de persoane, aceasta este anihilarea capilor şi sper din tot sufletul să nu existe terminale şi în instituţiile statului. Sper din tot sufletul”.

 

Sigur, Viorel Badea se referea la faptul că în Spania cerşetoria nu este considerată infracţiune, la fel ca şi furtul cu valoare mică, însă minorii infractori din Spania sunt, în multe familii de rromi, unica sursă de venit. În multe situaţii, aceşti copii devin obiectivul numărul 1 al acţiunilor Grupului pentru Minori din Poliţia madrilenă, care, în ultimii ani, şi-a mărit efectivele şi bugetul. Aceşti copii au determinat sucursalele bancare din centrul Madridului să îşi modifice programele informatice pentru bancomate, astfel încât clientul trebuie să introducă de două ori codul pin înainte să extragă banii. Avertismentul „vă rugăm să vă asiguraţi dacă în jur sunt persoane străine” apare de două ori la efectuarea oricărei operaţiuni. Până anul trecut, acest aviz al computerului din bancomat nu exista, însă a fost creat special pentru a reduce numărul furturilor, al victimelor şi, implicit, al pagubelor cauzate băncilor.

Una dintre victimele ţigancuşelor de naţionalitate română a fost, anul trecut, un jurnalist, corespondent de presă pentru mai multe publicaţii din Argentina. Ea ne-a mărturisit că a fost extrem de surprinsă când s-a trezit fără bani, aproximativ 400 de euro, şi cu o mulţime de oameni în jurul ei care încercau să o liniştească şi să o îndrume către poliţistul de la colţul străzii. Furtul se întâmpla în plin centrul Madridului şi, desigur, Rosa Maria nu şi-a recuperat niciodată banii.

 

Dincolo de uriaşa problemă de imagine pe care o creează prezenţa acestor copii, nici unul din personajele consultate de noi nu are curajul să dea o soluţie efectivă, rapidă şi eficientă pentru ei. Situaţia lor s-a transformat într-un fenomen urgent expediat prin declaraţii laconice şi pompoase, sau încearcă să fie contracarată prin campanii de imagine care servesc la liniştirea comunităţii, nicidecum la rezolvarea problemei sau, şi mai rău, se refuză o discuţie serioasă pe această temă.

 

În Gallinero, romii nu îşi aduc aminte să îi fi vizitat vreodată vreo autoritate din partea României sau vreo asociaţie care să le reprezinte interesele. Stereotipurile că trăiesc în mizerie, sunt toţi nişte hoţi, „ţiganii nu vor să muncească” le cunosc şi ei şi spun că altă şansă nu au, decât aceea de a munci cu ziua, a cerşi sau a fura. Recunosc că mai fură, dar nu recunosc nicicum că îşi trimit copiii la furat şi spun că sunt obligaţi de societate să trăiască aşa. Dacă părinţii sunt analfabeţi, copiii au şansa de a fi înscrişi la şcoală, însă discriminare există şi în colegiile spaniole. Ba mai mult, una dintre fetele de 14 ani care trăieşte în Gallinero ne spune că ea nu mai merge la şcoală pentru că fetele de vârsta ei râd de ea şi îi spun că e prea mare pentru a mai merge la şcoală! La vârsta ei ar trebui să fie deja măritată…

 

Neavând o educaţie de bază, adulţii rromi nu pot lucra, mai ales femeile, într-un sistem (acum, pe timp de criză, cu atât mai puţin!), astfel încât să beneficieze de un venit sigur. Asociaţiile sau, în cazul rromilor din Gallinero, voluntarii de la parohia Cañada Real, sau chiar autorităţile încearcă să sprijine, prin proiecte concrete, aceste familii, începând de la înregistrarea la primărie, care aduce beneficii sanitare şi sociale, până la înscrierea copiilor la şcoală. În acest punct, însă, intervin problemele grave, cum sunt accesul la educaţie şi discriminarea. Piedad Perea, de la Fundaţia Secretariado Gitano, responsabil de programele de educaţie, spune că integrarea începe cu educaţia: “Eu cred că pentru integrarea acestor copii este fundamental să aibă acces la educaţie, în centrele şcolare , exact ca ceilalţi copii. Educaţie, un drept de care beneficiază toţi copiii. În afară de asta, de mersul efectiv la şcoală, trebuie desfăşurat, în paralel un program cu părinţii. Program educativ, pentru că de multe ori este important ca acest aspect să fie lucrat cu parinţii.

Problema accesului la educaţie are mai multe cauze: de multe ori, centrele educative nu dispun de locuri pentru aceşti copii. Există un centru şcolar gestionat de Crucea Roşie unde aceşti minori sunt şcolarizaţi într-o fază preliminară accesului în colegiile normale. În afară de problema resurselor economice, trebuie, asa cum spuneam, lucrat cu familiile. Asta e o problemă cu care ei vin din ţara de origine. Multe din aceste familii nu au avut acces la educaţie niciodată, copiii nici ei nu au frecventat şcoala în România şi deci, ajunşi aici este foarte greu să meargă dintr-o dată, direct la şcoală. Trebuie însoţiţi, trebuie informaţi, trebuie ajutaţi din punct de vedere economic, pentru că majoritatea adulţilor nu muncesc, nu au bani pentru transport ca să ajungă la şcoală, nu au bani de alimente… toate aceste lucruri fac dificil accesul lor la educaţie”. Am întrebat-o pe Piedad Perea cum ar trebui să acţioneze societatea faţă de aceşti copii, victime ale familiilor lor şi ea susţine că „nu ar trebui să generalizăm, chiar ştiind că există minori care comit aceste delicte, dar e evident că sunt victime, nu fac aceste lucruri pentru că aşa decid ei, ci pentru că sunt obligaţi în mare măsură. Există mulţi alţi copii care nu comit infracţiuni. Să nu avem prejudecăţi şi să încercăm, la orice nivel, ca aceşti minori să aibă acces la drepturile lor de bază: educaţie, alimentaţie, sănătate. Noi, profesioniştii, să lucrăm mai mult la capitolul resurse, iar la nivel politic, să fie create politici de integrare mai bune, mai ample”.

 

Proiectele de integrare nu pot fi catalogate ca succese sau eşecuri, nici nu pot fi cuantificate realizările sau stabilit un procentaj de integrare a minorilor care, în număr mare, sunt obligaţi să cerşească sau să fure. Ceea ce e sigur este că cea mai dificilă vârstă de integrare în şcoală este adolescenţa, dat fiind că şi dacă au avut acces la educaţie până la 12-13 ani, aceşti minori sunt până la urmă obligaţi de familii şi de tradiţiile etniei să abandoneze şcoala şi să se căsătorească, sau să ajute familia îngrijind copiii mai mici, în cazul fetelor, sau muncind efectiv la recuperarea de fier vechi sau în agricultură, în cazul băieţilor.