Niciodată nu am să înţeleg de ce unii politicieni spanioli, precum Rodriguez Ibarra (PSOE), continuă să-i considere pe străini nişte turişti „sanitari” care vin în Spania doar ca să-şi facă operaţii sau tratamente pe gratis. Tocmai când îl uitam pe Arias Cañete (PP) pentru bazaconiile pe care le-a spus în ultima campanie electorală, referitor la imigranţii care vin în Spania doar ca să-şi facă mamografii, iată că nici socialiştii nu duc lipsă lideri cel puţin neinspiraţi. Totuşi, o asemenea abordare aş fi aşteptat-o în ultimul rând de la socialişti, mai ales că nu pot să uit cum i-au „crucificat” pe populari atunci când s-a produs episodul Arias Cañete. Până la urmă, însă, toţi vorbesc în necunoştinţă de cauză şi propagă legenda urbană a imigrantului care se înghesuie la coadă la Urgenţă. Nu cred că pot înţelege de unde a apărut această psihoză a imigranţilor bolnavi care se bagă în faţa spaniolilor la mamografii, dar cu siguranţă Freud ar avea o explicaţie. De când trăiesc în Spania am fost la medic de 2 ori (şi nici nu mai ştiu pentru ce) şi se ştie că imigranţii formează în general populaţia cea mai tânără şi activă şi, în consecinţă, se presupune, cea mai sănătoasă.
Deseori îmi aduc aminte de vremea în care eram un proaspăt imigrant în Spania, când principala mea dorinţă era să trec neobservat, nu doar pentru că pe acea vreme românii nu aveau drept de muncă, ci pentru simplul fapt că mă consideram fericit că trăiesc clandestin într-o ţară civilizată. Trăiam visul oricărui român de după Revoluţie: emigrarea. Din cauza motivelor care m-au făcut să emigrez şi pe mine ca şi pe ceilalţi compatrioţi, mă consideram un norocos prin simplul fapt că puteam să respir aerul unei societăţi civilizate, unde poate mi-ar fi plăcut să mă nasc. De aceea, prima atitudine a fiecărui străin atunci când vine în Spania ca să trăiască aici este să se piardă în mulţime, să se identifice cu locul şi să se considere acolo, de la început. Cu timpul însă, îţi dai seama de toate nuanţele realităţii spaniole şi chiar dacă nu mai exagerezi starea de fapt, tot te bucuri de faptul că ai depăşit un complex de inferioritate, căpătat prin faptul că te-ai născut într-o ţară despre care mereu ai crezut că este inferioară Vestului. Cu timpu, lucrurile se văd mult mai clar, dar cea mai bună perspectiva se câştigă prin faptul că orice român care trăieşte în altă ţară decât România îşi recapătă demnitatea şi astfel poate analiza lucrurile într-un mod echilibrat. Indiferent însă de felul în care ne vedem acum ca români în Spania, tendinţa de a ne păstra anonimatul în panorama societăţii spaniole persistă, pentru că ne simţim bine aşa cum suntem. Motivul principal este acela că vrem să ne câştigăm singuri avantajele prin muncă şi nu prin faptul că suntem străini. De aceea, poate că cel mai adesea mi s-a părut corectă abordarea stângii spaniole de a nu-i scoate în evidenţă pe străinii din Spania şi de a-i trata ca pe nişte cetăţeni obişnuiţi şi mi s-a părut exagerat interesul dreptei faţă de aceştia. De la o vreme însă îţi dai seama că indiferent cât de mult ţi-ai dori, niciodată nu vom fi nişte cetăţeni integraţi total şi de aceea mereu vom avea şi alte necesităţi decât spaniolii. În acest caz, politica nu poate fi aceeaşi pentru toată lumea, iar românii urăsc orice le aduce aminte de comunism. Aşa se explică şi emigraţia masivă, dar şi spiritul, uneori exagerat, de iniţiativă comercială pe care îl are majoritatea. În toţi anii petrecuţi în închisoarea de sticlă a comunismului, românii au visat să fie independenţi şi s-au hrănit cu filme şi poveşti despre un Occident în care fiecare poate fi propriul său stăpân, prin propriile forţe. De la situaţia asta şi până la cea în care imigranţii vin într-o ţară doar ca să beneficieze de mamografii gratuite e o distanţă ridicol de evidentă. De aceea, ca şi mamografia, declaraţiile trebuie făcute cu un rost.
