Liniştea ultimelor alegeri din România a fost tulburată din nou de felul de a face politică al principalilor pioni de pe această sinistră tablă de alba-neagra a României de azi. Pe de-o parte, Mircea Geoană s-a trezit că în urmă cu două zile, Băsescu fusese în Afganistan şi în Irak, unde ar fi exploatat la maxim potenţialul electoral al deplasărilor. Asta se întâmpla taman în ziua alegerilor, într-o duminică ce nu avea nici o vină şi în care românii se pregăteau să o taie la iarbă verde, cât mai departe de urne, partide şi independenţi.
La rândul său, Traian Băsescu şi-a reluat obiceiul electoral de a merge la supermarket, ca tot românu’ să vadă că şi el e doar un om simplu, din popor. Cu râsul său caracteristic, singurul preşedinte de stat din lumea explorată care îşi face singur cumpărăturile cu căruciorul, a spus că el de fapt vine în fiecare duminică la magazin cu lista lăsată de soţie, care de aceasta dată a plecat repede, trântind în fugă uşa de la palat, ca să ajungă la un concurs de călărie. Mă întreb cum de au aflat toate televiziunile exact în duminica alegerilor că Băsescu merge la cumpărături şi oare la ce raion erau băieţii de la SPP cu cărucioarele lor? Oricum, de data aceasta, toţi ziariştii au avut grijă să-şi ţină telefoanele la loc sigur.
Aceşti doi lideri ai politicii din România sunt şi cei care la sfârşitul zilei au cules cele mai multe voturi din recolta penibilă şi nereprezentativă de 27%.
Pe fondul acestor faulturi lipsite de fairplay faţă de ceilalţi jucători şi faţă de public, au apărut şi tradiţionalele discuţii despre turismul electoral. Turismul electoral este aşa numitul sistem de „clonare” a voturilor unui partid prin „teleportarea” la diverse secţii de votare a unor mari grupuri de „turişti” care se nasc cu o ştampilă de rezervă sau mai multe. Marile partide se acuzau încă, de la primele ore, de practicarea acestui sport încă „nelegalizat„. Deşi toate partidele se acuză reciproc de fraudă, toate cunosc acest turism de duminică electorală.
Între timp în Spania, liniştea şi armonia nu erau tulburate decât de ziariştii care loveau cu putere tastele laptopurilor, chinuiţi de plictiseala unei zile electorale obişnuite. Participarea în Spania a fost de 45 %, dintr-un bazin de alegători mult mai mare decât cel al României. Comparaţiile sunt de prisos, dar ceea ce merită remarcat este faptul că în Spania românii au renunţat la a mai crede în utilitatea votului pentru „democraţia” din România, iar cei 50000 de români care s-au înscris la alegeri în Spania au avut cu siguranţă, pentru prima dată, satisfacţia cetăţeanului reprezentat de candidatul votat.
În timp ce politicienii români vorbesc de fraudă, românii din Spania, şi nu doar ei, s-au obişnuit deja să fie fraudaţi de fiecare dată când răspund la sunetul de goarnă al politicii româneaşti. Starea gravă a democraţiei şi a unui stat apare atunci când indivizii săi cred că nu mai au nevoie de el. În momentul de faţă, partidele româneşti există doar pentru că sunt votate de aşa-zisele „galerii” de susţinători, oameni care câştigă ceva în mod clar de pe urma votului. De aceea, rezultatele alegerilor de acum arată aproape aceeaşi dispunere de forţe ca în toamnă. Partidele tradiţionale au câştigat o faimă de şarlatani, iar românii s-au săturat să fie fraudaţi, consecutiv, o dată la 4 ani. În Spania nu s-au făcut mai multe secţii de votare pentru că nu au fost bani, iar votul prin corespondenţă este respins de toate partidele pentru că se tem unii de alţii, când de fapt formula de vot spaniolă, de pildă, împiedică apariţia turismului electoral prin simplul fapt că nu sunt liste suplimentare şi pentru că nu poţi vota decât într-un singur loc, lângă casa ta. Partidele din România ştiu însă că într-o luptă dreaptă nu ar supravieţui, mai ales din cauza faptului că cei care le formează sunt personajele vii din scrierile lui Caragiale. De la schimbarea guvernării, Spania a fost doar o escală lipsită de interes pentru guvernul României, în timp ce Italia a ocupat toate agendele, doar după ce s-a spart buba. Acesta este raţionamentul păgubos al politicienilor români, care nu vor să prevină, ci să intervină. În acelaşi timp, guvernul îi cheamă la discuţii despre comunitatea românească din Spania pe românii care sunt deja în România, pentru că nu sunt bani de bilete de avion. Nici pentru secţiile de vot ale românilor din Spania nu sunt bani şi mă întreb cum ar fi dacă nu s-ar mai căuta corpurile neînsufleţite ale victimelor din zborul Air France, căzut pe fundul oceanului Atlantic, doar pentru că e prea scump. În definitiv, pentru ca cetăţenii să simtă nevoia apartenenţei la o societate este nevoie ca ei să fie consideraţi membrii săi, indiferent de costuri.
