Să fii român şi să te împaci cu ideea nu e deloc uşor pentru foarte mulţi dintre noi. Şi uneori, pe bună dreptate. Cerem atâtea de la noi şi comparaţiile pe care le facem cu vecini prea îndepărtaţi de noi sunt atât de exagerate, încât nu avem cum să fim nişte oameni liniştiţi şi mulţumiţi de condiţia noastră. Din cauza imperfecţiunilor noastre, pe care le exagerăm la fel de mult ca lipsa calităţilor, asumarea condiţiei de român pare o cruce prea grea.
Suntem, poate, singurul popor din Europa care are o singură limbă oficială, dar asta nu înseamnă că suntem mai uniţi sau mai patrioţi decât alţii, pentru că şi astăzi se confirmă ceea ce spunea Herodot despre noi: „tracii, dacă ar fi uniţi, ar fi de neînvins„.
Totul pleacă de la lipsa unei identităţi naţionale, adică lipsa asumării identităţii şi simbolurilor noastre aşa-zis naţionale. Pe lângă asta, felul în care judecăm realitatea şi pe noi înşine se face din perspectiva unei situaţii ideale, utopice. De aceea ne este atât de greu să credem că românii ca popor pot face multe.
Din păcate, problemele care apar în România sunt abordate de la tribuna perfecţiunii şi orice defecţiune care apare în societatea noastră anarhică din punct de vedere moral este tratată cu stupefacţie şi surprindere. Deseori se aud remarci de genul: „Zici că suntem o republică bananieră sau una din America de Sud”, care vin cel mai adesea din partea celor care sunt mândri că sunt români. Uneori însă, mândria ascunde repulsia faţă de propria origine şi dorinţa autoimpusă de a desconsidera tot ce este diferit, pentru a ne convinge pe noi înşine că putem trăi fără alţii şi că să fii român e suficient. De exemplu, huiduielile venite la adresa Madonnei, critică faţă de discriminarea ţiganilor şi homosexualilor din Europa de Est, erau transmise de oameni care erau mândri că sunt români.
Sub presiunea faptului de a fi român, însă, unii nu rezistă şi decid să-şi ascundă originea, fie că se ruşinează pentru ştirile cu hoţi şi bande de falsificatori, fie că pur şi simplu ajung la convingerea că spaniolii sunt mult mai civilizaţi decât noi şi că a fi român este un handicap. De aceea, mulţi sunt cei care îşi reneagă originea sub aceste presiuni, presiuni care pentru românii din ţară sunt total străine. De aceea poate, tot mai des se vorbeşte despre o diferenţă socială între românii de acasă şi cei din diaspora şi nu sunt puţine comentariile răutăcioase la adresa noastră, a celor care am plecat, şi care ne întoarcem acasă cu „fiţe„. Dincolo de asta, însă, românii sunt la fel peste tot şi chiar dacă acolo unde ajung încearcă să se lepede de asta se înşeală. Originea nu se poate uita şi nici nu se poate şterge şi să încerci să ascunzi cine eşti pentru faptele altora este o pierdere de vreme şi timpul este preţios. Faptul că românii au o imagine proastă din cauza delincvenţei din ultimii ani este un lucru minor. Aceste găinării făcute de tot felul de mici infractori vor fi uitate mai repede decât jaful pe care l-au făcut unele popoare „civilizate” în Lumea Nouă. Nu avem de ce să invidiem pe nimeni pentru progresele civilizaţiei, doar ca să ne autoflagelăm moral ca popor.
De aceea, condiţia de român nu ar trebui să fie nici o falsă mândrie, o încercare, nici un avantaj şi în nici un caz o ruşine şi cine ne judecă pe toţi la fel, după o ştire apărută într-un ziar, nu merită atenţia nimănui.
Cel mai mare duşman al românului este însă lipsa de încredere în sine şi în semenii lui şi de aici vine nepăsarea şi capacitatea lui impresionantă de a izbândi oriunde, în orice domeniu şi, mai ales, aceea de a se descurca singur şi de a fi învins şi manipulat, până la urmă, pentru că e singur. De aceea să fii român nu e scris oricui!
