De Herta Müller am aflat foarte mulţi dintre noi doar atunci când a primit cel mai prestigios premiu din lume şi când deja faptul că o cunoşti nu mai era un merit, ci o obligaţie. A fost ca o descoperire din ce în ce mai neobişnuit de obişnuită în zilele noastre: Ia uite că şi ăsta sau asta e româncă! Românii care triunfă oriunde în lume sunt repede revendicaţi de o Românie care până atunci i-a desconsiderat şi i-a uitat şi  care nu a făcut decât să-i îndrepte spre emigrare, printr-o batjocorire directă. Majoritatea românilor de succes s-a afirmat în străinătate. Asta este mai mult decât o observaţie! A devenit o regulă.

Dar cine este premianta „noastră„? Herta Müller este o scriitoare de limbă germană, născută într-o Românie comunistă, într-un sat de etnici germani şi care scrie despre dezrădăcinaţi, prin referire directă la istoria minorităţii germane. Aşadar, nimic nu este al României, în sensul obişnuit al expresiei. Dar, fenomenul de piraterie mediatică a simbolului Herta Müller nu este ceva nou şi este valabil pentru toţi românii excepţionali. Majoritatea tinerilor regizori români, premiaţi la Cannes şi în alte locuri spune că în România eşti respectat doar după ce ai primit un premiu afară. Mungiu însuşi spunea anul acesta pentru publicaţia noastră că „în România nu există o mare simpatie pentru filmul românesc” şi că sunt mai mulţi oameni care simpatizează cu succesul „4,3,2” decât cei care au văzut filmul. Avem orgoliul „sportiv că am câştigat ceva„, dar în fond nu este decât reacţia de satisfacţie a unei naţiuni mici care trăieşte mereu sub apăsarea complexelor istorice, de care se eliberează cu sete de răzbunare atunci când România bate Argentina la fotbal, sau când Herta Müller primeşte Nobelul pentru literatură. Pentru societatea românească actuală contează doar faptul că se poate mândri din când în când cu „produsele” sale, desăvârşite afară şi pentru asta se justifică toată mediocritatea generalizată care guvernează în restul timpului o societate coruptă moral până la os. În sfârşit, tot ceea ce contează este că Nobelul pentru literatură se oferă unui scriitor care scrie într-o limbă anume, iar membrii academiei de la Uppsala nu citesc deocamdată cărţi româneşti. Aşa că Nobelul nu poate fi decât al autoarei şi poate al Germaniei. Sau de ce nu, al românilor de pretutindeni pentru că suntem cu toţii dezrădăcinaţi. 

 

Cu toate astea, niciodată România instituţională şi politică nu s-a sfiit să guste din şampania premiatului. De aceea, la scurt timp de la aflarea veştii, în presa românească s-a dezlănţuit o euforie ca pe vremea Mondialelor din State şi principala întrebare era dacă „Nobelul este şi al României?„. Desigur că în final s-a „decis” că premiul este şi al României, cu toate că la noi în ţară scriitoarea nu a fost niciodată o vedetă şi în ciuda faptului că era nominalizată pentru a treia oară la Nobelul de literatură, în România nu ştiau despre ea decât oamenii de cultură. Cu câteva zile înainte de anunţul Academiei suedeze, Herta Müller fusese la Sibiu la un festival de poezie, fondat chiar de ea, festival despre care s-a auzit doar după ce numele scriitoarei era deja pe buzele tuturor. Nici o clipă în România galaxiei dâmboviţene nu s-a vorbit despre faptul că Herta Müller era una dintre candidatele la Nobelul din acest an. Acestea nu sunt însă motive ca poporul să nu se bucure instinctiv de succesul cuiva care s-a născut în România, chiar dacă scrie în altă limbă şi în altă ţară.