Interviu cu Daniel Velázquez, coordonatorul Centrelor Hispano Române din cadrul Comunităţii Madridului // De când există o comunitate importantă de români în Spania, aceasta nu se face simţită în mod clar, decât la Slujba de Înviere şi la vreun concert cu intrare gratuită. Din 2005, însă, de când a fost deschis primul Centru Hispano – Român, în Alcalá de Henares, acesta a ajuns să fie unul dintre punctele cele mai vizitate de către românii din zonă. În mare parte acest lucru se datorează personalului centrului, dar mai ales directorului acestuia, Daniel Velázquez Feito, care poate mai mult decât oricine, la ora actuală, poate fi considerat un adevărat prieten al românilor din Spania.

Tinerii români, adolescenţii, copiii care merg la clase de limba engleză, cei care joacă în echipele de fotbal pregătite de Centrul Hispano – Român, îl consideră pe Daniel Velázquez uneori un prieten, alteori un tată sau un „tovarăş” cu care se poate discuta orice. Atunci când îl vezi pe Daniel Velázquez la CEPI, nu se poate să nu fie înconjurat de români cu care discută probleme de tot felul şi pentru care Daniel are mereu un sfat şi o vorbă bună. E foarte greu să nu te împrieteneşti cu Daniel, mai ales când e atât de sincer şi de deschis, încât se simte jignit dacă după ce l-ai cunoscut, continui să-l tratezi cu dumneavoastră.

Reporter: – În ce s-a transformat acest proiect al Comunităţii Madrid de creare a centrelor pentru imigranţi? Se ştie că românii sunt una dintre puţinele comunităţi care se bucură de două centre, pe care le coordonezi tu?

Daniel Velázquez: – Da, eu gestionez ambele centre, dar cred că este firesc ca românii să se bucure de acest avantaj faţă de celelalte comunităţi de imigranţi, pentru că în regiune trăiesc 200 de mii de români şi acest colectiv de madrileni trebuie pus în valoare. Cred în continuare că mai trebuie creat un centru în Madrid, în capitală, unde trăiesc aproximativ 60 de mii de români. Ideea, proiectul  centrelor CEPI este foarte, foarte interesantă dintr-un  motiv fundamental: au dezvoltat cooperarea şi integrarea imigranţilor, fie că e vorba despre centre româneşti, bolivian, ecuadorian sau peruan. Adevărat este că în aceste centre nu vin, nu participă numai români, bolivieni, ecuatorieni sau peruani, ci vin oameni de toate naţionalităţile. De aceea centrele sunt, pentru toţi aceşti oameni, un punct de legătură între ţara unde trăiesc acum şi ţara de origine. Aceste centre pot fi asemănate cu ceea ce la un moment dat Comunitatea Madrid a dorit cu existenţa caselor naţionale, şi cred că este un punct de întâlnire important. Eu sunt foarte mulţumit când îi aud pe ţinerii care vorbesc la telefon şi spun „Sunt la CENTRU”, adică la Centrul hispano-român! În cazul celorlalte naţionalităţi, se întâmplă acelaşi lucru. Crearea acestor centre a fost o iniţiativă foarte bună, ştiu că a fost ideea preşedintei Esperanza Aguirre, a fost preluată şi este pusă în practică de alte guverne regionale din Spania şi sunt convins că va ajunge să fie materializată şi în alte ţări.

 

Rep: – Ce faceţi în aceste centre? Ştim că începutul a fost dificil, însă acum aveţi o mulţime de activităţi…

D. V.: – Imigrantul care abia ajunge în Spania, de multe ori fără familie, găseşte aici un loc unde este bine primit pentru a putea învăţa limbă spaniolă, pentru a putea citi o carte în limba sa, pentru a-şi rezolva problemele legate de acte, în cazul românilor aceste probleme nu mai sunt cele dinainte de integrarea României în UE.

Imigranţii au la dispoziţie în aceste centre un avocat, un psiholog.  Au la îndemână calculatoare conectate la internet pentru a putea vorbi cu familia de acasă sau cu prietenii pe chat. Absolut gratuit. Facem tot posibilul că aceşti oameni să găsească aici un loc prietenos, este un spaţiu unde tot ce te înconjoară te ajută să depăşeşti momentele de început, când nimic nu îţi este la îndemână şi nimic nu ţi se pare frumos sau plăcut. Acesta cred că e principalul rol al centrelor CEPI. Şi apoi se vede integrarea. Avem parte din personal care este de naţionalitate spaniolă, alţii sunt români şi asta te face să te simţi în familie. Pentru mine este foarte uşor, pentru că românul, vă asigur, este cel care este cel mai apropiat că trăsături, atât fizice, cât şi culturale, de spaniol, chiar dacă se spune că latino-americanii sunt mai aproape de noi din punct de vedere cultural.  

 

Rep: – Ce experienţe ai avut cu românii şi în România, mai ales?

D. V.: – Eu de 10 ani călătoresc mai mult în România decât în Spania. Primul contact a fost când eram cântăreţ şi, trăia Ceauşescu încă, m-am dus la televiziunea română. De atunci m-a impresionat foarte tare, în special peisajul, mai ales cel din Transilvania care se aseamănă foarte mult cu cel din Asturia, zona mea natală. De atunci am vrut să mă întorc în România şi când lucram la departamentul de Cultură din Primăria Madridului am avut ca preocupare cunoaşterea muzicii româneşti,  o muzică necunoscută în Spania. Am organizat aici concerte cu Irina Loghin, cu Pepe… M-a interesat ca artiştii români să vină în Spania şi artiştii spanioli să meargă în România. Am vizitat multe oraşe româneşti şi mi-am dat    seama că există multe asemănări: când mergeam la Cluj mă opream în satele de acolo şi mă simţeam ca în Asturia. Exact ca în satele din regiunea mea, femeile erau cu batic pe cap, stăteau la poartă pe băncuţă… cu aceeaşi culoare în obraji…, exact ca bunicile mele… Europa este foarte mică!

 

Rep: – Ce satisfacţii îţi dă această muncă pe care o desfăşori cu românii? E mai frumoasă pentru toate aceste lucruri pe care mi le-ai povestit sau într-adevăr ne asemănăm?

D. V.: – Pentru mine, România este a două mea ţară şi nu pentru că sunt directorul celor două CEPI din Alcalá de Henares şi Coslada, ci pentru că într-adevăr simt o mare afinitate pentru România. Probabil că dacă nu aş trăi în Spania, mi-ar plăcea să trăiesc în România. Mă simt bine cu românii, sunt oameni în preajmă cărora mă relaţionez uşor. Poate şi pentru că merg cu inimă deschisă (inimă mare, zice Daniel în româneşte!!!). Poate cu persoane de alte naţionalităţi nu mi-ar fi atât de simplu sau nu ar fi la fel. Şi cum toată viaţa, munca mea a avut legătură cu organizarea de spectacole, ceea ce fac acum seamănă cumva cu ce făceam înainte, pentru că este apropiat de persoane. Ştiu care sunt problemele acestor oameni, ce situaţie au şi eu sunt aici pentru a-i ajuta. Ştii că dormi cu conştiinţa împăcată când ai ajutat pe cineva care are o problemă.

 

Rep: – Cum sunt românii din Spania, aşa cum îi cunoşti tu? Cu ce probleme vin aici la CEPI?

D. V.: – Nu sunt toţi românii la fel, evident. Sunt care au venit să muncească, sunt care au venit să vadă cum e şi sunt care au venit să fure. Aceştia ultimii sunt cei mai puţini, dar presa vrea că ei să fie cei mai mulţi, după cum reflectă evenimentele. De câte ori sunt întrebat de ziarişti despre români, le spun mergeţi în Coslada, San Fernando, Torrejón, Alcalá şi vedeţi familiile de români, vedeţi copiii. Sunt exact că familiile de spanioli, cu momentele lor bune sau rele, din toate punctele de vedere şi din toate categoriile. Sunt cinstiţi ca toţi oamenii cinstiţi de aici. Dar poate trebuie să ne străduim mai mult să transmitem acest lucru. Am întâlnit spanioli care au colegi de serviciu români şi sunt foarte mulţumiţi şi îi admiră pe români, spun că sunt foarte buni la muncă. Sau fata care face curăţenie în casă, „ce drăguţă şi ce harnică este!„, spun spaniolii. Care, până la urmă, chiar dacă încep prin a spune că românii sunt aşa şi pe dincolo, recunosc, la o discuţie mai aprofundată, că nu e chiar aşa.

Românul a venit aici să muncească  şi se ştie că unde te simţi bine, acolo e casa ta, fără îndoială. Că ţi-e dor de casă, de ai tăi, de cultura ta? Da, întotdeauna îţi va fi dor. Dar poate că ţara asta, împreună cu Italia (chiar  dacă italienii au fost un pic daţi peste cap), este pentru român ţara unde se simte cel bine. Românul, după mai mulţi ani petrecuţi în Spania, îşi aduce aminte de ţara lui pentru  că acolo sunt cei dragi, dar restul e la fel acasă. În ceea ce priveşte problemele pe care le au acum românii, e adevărat că cei mai mulţi vin să întrebe despre un loc de muncă, pentru alcătuirea unui CV (curriculum), pentru orientare în muncă. Acum doi ani, orientarea juridică era cea mai căutată, din cauza permiselor de muncă. Ceilalţi, mulţi dintre ei, vin la orele de informatică, se vede că doresc foarte mult  să înveţe cum se foloseşte calculatorul. E vorba despre cei mai în vârstă, pentru că cei mai tineri, chiar dacă nu au studiat mult, ştiu să folosească foarte bine acest instrument.

 

Rep: – Cum reacţionează românii la criză economică, foarte puternică în întreagă lume, dar care în Spania se simte, poate, mai tare?

D. V.: – Ca toată lumea, cei mai afectaţi sunt cei care muncesc în construcţii. Dar eu cred că efectele crizei sunt resimţite mai puternic de muncitorul spaniol care a avut un loc de muncă în fabrică sau la o firmă, nu de imigranţi. Pentru că imigranţii care au muncit în servicii au mai multe posibilităţi să continue având acelaşi loc de muncă, cum e cazul femeilor care îngrijesc bătrâni sau fac curat în case, sau al barurilor care mereu vor avea nevoie de chelneri. Şi să fim sinceri, tinerii spanioli nu prea merg să muncească în bar ca şi chelneri! Poate că această criză se simte în rândul imigranţilor la fel de mult cum o simt şi spaniolii. De altfel, eu în fiecare zi îi întreb pe colegii mei de la cele două centre despre câţi români au plecat înapoi în România. Nu sunt mulţi cei care se întorc acasă, să ştiţi. Cred că intenţia guvernului român de a-şi aduce oamenii înapoi acasă a fost un eşec, pentru că majoritatea spune: „Decât să merg în România cu un contract de 250 de euro, mai bine rămân în Spania, că banii ăştia îi fac oricum!„.

 

Rep: – Este greu să le câştigi încrederea românilor?

D. V.: – La început da, însă când încep să te cunoască… e altceva!  Când veneau la început pentru consultanţă juridică, întrebau cât costă şi li se spunea: Nimic! Nu le venea să creadă că e gratuit. Era ceva imposibil pentru ei. Când încep să aibă încredere… e cu totul diferit. Acum, eu, dacă ar trebui să răspund tuturor invitaţiilor la petreceri de zile de naştere, ale celor care vin la centru, ar trebui să fiu din casă în casă. Aş fi la câte o petrecere în fiecare zi, pentru că toţi vor că Dani sau Daniel să meargă la ei acasă!

 

Rep: – Crezi că imaginea pe care o au spaniolii despre români este corectă sau se poate îmbunătăţi?

D. V.: – Se poate, trebuie şi e necesar să fie îmbunătăţită, dar repet: mai mult decât spaniolii, sunt mediile de comunicare cele care trebuie să facă asta, pentru că pe mine, de pildă, mă înfurie când ştirea despre un furt comis de un spaniol este aşa: „Juan nu ştiu cum a furat etc etc”, iar când e vorba de un român subiectul e tratat diferit, de cele  mult ori cu formula „bande de romani”. Adică dacă le vine bine, scriu despre naţionalitatea infractorilor, dacă nu… nu.  Asta mi se pare cel puţin incorect. Apoi trebuie să fim conştienţi de faptul că infracţiunile în rândul românilor sunt foarte puţine. Trebuie să recunoaştem că sunteţi muncitori foarte buni şi mai mult decât orice, foarte cinstiţi!

 

Rep: – Crezi că vor mai veni români în Spania?

D. V.: – Nu ştiu, depinde de cum vor sta lucrurile în România, depinde de situaţia economică. Eu aş vrea să nu mai vină dacă România ar merge bine, chiar dacă mi-ar plăcea să vină români aici. Problema e că România şi-a început drumul în UE într-un moment de criză şi asta nu ajută cu nimic economia ţării. Când România  fi bine, românii vor veni aici în vacanţă, nu să muncească. Pe mine mă încântă că vin oricum!