În ultima decadă a secolului trecut, publicarea eseului „Sfârșitul istoriei și ultimul om” al politologului american Francis Fukuyama a provocat o mare agitație. Sfârșitul istoriei? Ipoteza lui Fukuyama din 1992 părea relativ simplă: la finalul Războiului Rece, mai precis, a confruntării ideologice dintre Est și Vest, istoria se va termina.

Singura opțiune viabilă pentru omenire, pentru toate națiunile planetei, era democrația liberală, sistemul socio-politic care se susține pe trei stâlpi: economia de piață, guvernarea democratică și imperiul legii. O rețetă unică, bazată pe o gândire unică.

Fukuyama făcea referire la gândirea hegeliană prin afirmația sa că sfârșitul istoriei ar însemna finalul războaielor și revoluțiilor sângeroase, iar oamenii își vor satisface nevoile prin activitatea economică fără să mai fie nevoie să-și riște viețile în astfel de bătălii.

O lume fără războaie, fără inamici, fără abuzuri, fără corupție? O societate globală și democratică? În mod aparent, acea perspectivă nu era pe placul establishment-ului politico-militar care controlează soarta umanității.
În 1992, în timp ce Bosnia era prinsă într-un război etnic, un neașteptat conflict între creștini și musulmani europeni, avioanele NATO bombardau Serbia, unul din ultimele bastioane ale așa-zisului socialism științific.

Eseul lui Fukuyama se publicase cu câteva săptămâni înainte de dezvăluirea făcută de prestigiosul rotativ Washington Post, care profetiza apariția altui potențial inamic de temut: Islamul.
Este ușor de înțeles că predicția nu s-a născut în redacția cotidianului, ci într-un birou oficial din capitala Statelor Unite ale Americii. Democrația liberală avea, așadar, un inamic: mahomedanismul. Imediat, clasa politică occidentală s-a grăbit să corecteze eroarea: adevăratul inamic nu era Islamul, ci… islamiștii radicali. Anumiți prieteni care profesau religia fondată de Mahomed au insistat în schimbarea numelui: – Vorbiți de musulmani radicali, nu de islamiști; asocierea Casei Islamului cu acțiunile câtorva este o insultă.

Dar cine erau acei musulmani radicali? Am înțeles acest lucru, Occidentul a înțeles pe 11 septembrie 2001, exact la nouă ani după publicarea articolului premonitoriu din Washington Post și… cărții lui Francis Fukuyama.

Ceea ce a urmat este arhicunoscut: Afganistan, Irak, primăverile arabe, războiul civil din Siria, Yemen, căderea câtorva dictatori (Gaddafi, Mubarak)… anunțau începutul haosului.
Bush tatăl și fiul, Clinton și Obama au încercat să ajusteze situația fără succes. Toate încercările de aparentă modernizare a lumii arabe au eșuat. Istoria își continua cursul, fragmentată în… povești fără sfârșit.

Francis Fukuyama a reapărut acum câteva săptămâni într-o republică fostă sovietică din Caucaz, la o conferință sponsorizată de organizații publice americane.
De data aceasta, mesajul fostului „neo-con” era departe de profeția din 1992: Nu, sfârșitul Istoriei nu venise. Va trebui să așteptăm până la dispariția celor două obstacole: putinismul și islamismul. Doi inamici care, cel puțin aparent, au puține în comun.

Radicalismul islamist, creat și susținut de forțele oculte ale aparatului american, cu sprijin saudit, qatarez etc. a dus la crearea sinistrului Stat Islamic. Pentru Fukuyama, militanții SI sunt o mână de tineri fără iubite și fără locuri de muncă. S-a terminat sfârșitul Istoriei, încep poveștile fără sfârșit.

Putinismul, noua și neașteptata amenințare, s-a născut dintr-o simplă eroare de calcul a politologilor de la Universitatea Yale, care sugerau, tot în 1992, că după prăbușirea sistemului sovietic și dezintegrarea fostei URSS, Kremlinul ar ajunge să îngenuncheze sub presiunea Occidentului. Analiștii americani mizau pe „cleștele” NATO – China. În mod evident, confundau propriile dorințe cu realitatea.

Deși este adevărat că promisiunile lui Mihail Gorbaciov cu privire la tranziția rapidă către democrația liberală, a se citi economia de piață, păreau să se materializeze în mandatul lui Boris Yeltsin, sosirea la putere a lui Vladimir Putin a marcat introducerea progresivă a unui sistem autoritar.

Ne-am înșelat în 1991 crezând că tranziția va fi rapidă, afirmă Fukuyama, amintind totuși că democrația liberală a întârziat mai bine de un secol ca să se înrădăcineze în țările din Europa Occidentală. Și adaugă: o să fie în continuare destul islamism și putinism.

Pe scurt, pregătiți-vă pentru un șir nesfârșit de povești.

(Articol tradus din spaniolă)