Spania vireaza la dreapta in plina criza

După 7 ani şi jumătate de guvernare socialistă spaniolii au decis să aleagă drumul cel greu, dar şi cel care pare mai scurt. La alegerile din 20 noiembrie s-a impus dorinţa de a schimba dacă nu direcţia, măcar ritmul unei recuperări economice care întârzie enervant de mult să apară.

Guvernul Zapatero a ajuns la putere în circumstanţe dramatice, după atentatele din trenurile din gara Atocha de la Madrid, unde au murit 192 de persoane – dintre care 16 erau români – şi pleacă acum în circumstanţe la fel de dureroase, lăsând în urmă peste 5 milioane de şomeri şi o generaţie de tineri fără locuri de muncă şi fără perspective.

Societatea spaniolă a dat vina în ultimii ani pe lipsa de insipiraţie a guvernului, care a preferat să cheltuie miliarde de euro în programe de ajutorare a şomerilor sau a micilor comercianţi. Au fost risipite fonduri imense în Planul E care a promovat peste tot în Spania lucrări publice doar de dragul de a reduce temporar cifra şomajului.

Opoziţia a criticat între timp faptul că toate aceste programe nu sunt tratamentul adecvat pentru o criza aflata deja la metastaza.

Este nevoie însă de o separare a celor două mandate socialiste, diferite precum noaptea de zi.
Trebuie reamintită inspiraţia sau mai degrabă vocaţia socială a guvernului Zapatero, care a ajuns la putere promovând drepturi şi libertăţi sociale importante. În primul mandat, 2004 – 2008, socialiştii au retras trupele din Irak, dintr-un conflict criticat de societatea spaniolă, în ciuda supărării americane. Legea privind dreptul homosexualilor de a se căsători şi de a adopta copii a dinamitat definitiv şi relaţia guvernului socialist cu biserica catolică, dar a atras un mare val de simpatie din partea societăţii spaniole.

Toate aceste lucruri se petreceau însă într-o perioadă în care economia spaniolă creştea într-un ritm galopant şi în acei ani, drept dovadă, a crescut şi numărul românilor stabiliţi în această ţară.

Criza economică a izbucnit în Spania încă din 2007, iar deflagraţia s-a produs spre finalul anului 2008. Din această cauză, Zapatero şi-a permis să candideze la un nou mandat în 2008, negând o criză care devenea tot mai evidentă. Aceasta a fost, poate, prima greşeală „de inspiraţie” a guvernului socialist, care a trecut de la negaţie la tăieri bugetare în foarte scurt timp. Primul pas a fost recunoaşterea crizei, apoi a urmat diagnosticarea ei ca fiind doar o „dezaccelerare economica” pentru care se pot aplica politici de stimulare prin ajutoare şi subvenţii, au venit apoi durele decizii de austeritate, amânarea vârstei de pensionare şi reducerea cu 5% a salariilor funcționarilor, iar acum se trăieşte etapa impotenţei în care, indiferent de reformele decise de guvern, pieţele financiare nu mai cred decât în indicele primei de risc.

S-a ajuns înaintea acestei campanii electorale să se vorbească tot mai mult de prima de risc, despre pieţele financiare, despre încredere în economie, astfel încât aproape toţi spaniolii au simţit în ultimele luni necesitatea de a urma un curs de economie globală.
Criza datoriei suverane din zona euro l-a determinat pe premierul Zapatero să-şi recunoască neputinţa de a guverna o ţară îndatorată până peste cap şi într-un timp record a stabilit o întâlnire cu principalul partid de opoziţie, Partidul Popular. În cinci minute, împreună au stabilit să introducă în Constituţie regula de aur a deficitului public, măsură extrem de criticată de societatea spaniolă, prin faptul că nu a existat nici un răgaz pentru a putea dezbate această decizie istorică.

Din păcate, pieţele financiare nu mai lasă timp de dezbateri ţărilor care se afundă în datorii şi pierd încrederea investitorilor. Finalul mandatului Zapatero a fost destul de trist pentru un lider care ar fi meritat un alt loc în istoria recentă a Spaniei.

În ultimele luni, Zapatero a fost mult mai laconic şi mai timorat şi a manifestat o libertate de mişcare tot mai restrânsă de evoluţia crizei, pentru ca în campania electorală a socialiştilor să fie eliminat efectiv din agenda de acţiuni.

Socialiştii spanioli au ştiut că 20 noiembrie va fi o dată neagră în istoria partidului lor şi de aceea au și recunoscut, poate inconştient, greşelile din această guvernare. Chiar dacă în ultimele luni criza suverană a delapidat mai multe ţări din Europa de puterea democratică de a decide şi guvernul Zapatero ar fi putut specula faptul că această criză globală atacă însăşi structura politică a Europei, socialiştii au adoptat o poziţie de învinşi şi s-au identificat dinainte cu viitoarea opoziţie din parlamentul de la Madrid.

În tot acest timp în care guvernul stabilea regula de aur în Constituţie şi pacta alegeri anticipate, societatea spaniolă a înţeles că trebuie să reacţioneze. Încă dinaintea alegerilor locale şi regionale din luna mai, a apărut ceea ce se poate numi Mişcarea 15 Mai (15M) sau a indignaţilor.

Indignarea era un sentiment pe care-l simţeau deja foarte mulţi cetăţeni de toate vârstele şi a fost declanşată de o manifestaţie organizată de un ong care cerea o „democraţie reală” în Spania. Principala critică lansată atunci şi care a continuat să capete formă în societatea spaniolă este cea justificată de faptul că guvernele şi sistemul politic au devenit prizonierii sistemului financiar, sistem care a tolerat şi a generat o criză globală fără precendent.

În scut timp, mişcarea indignaţilor a ajuns să fie sprijinită de cei care aveau idealuri de stânga şi de aceea mişcarea este catalogată ca fiind o acţiune a stângii, deşi indignaţii refuză să se identifice cu vreo doctrină politică. Ceea ce este evident însă este faptul că indignarea se îndreptată către societatea capitalistă, a cărei avariţie subminează democraţia societăţii occidentale.

La câteva luni după expansiunea indignării în Spania, a izbucnit criza suverană din zona euro, înaintea acestei veri, care a demonstrat că ţara nu mai este independentă, oricâte reduceri bugetare ar face.
Astfel a apărut conflictul dialectic care s-a perpetuat până la data alegerilor anticipate. Unii susţin austeritatea doar să aibă ce munci, în timp ce alţii nu vor să renunţe la drepturi şi servicii sociale primordiale.

Până la 20 noiembrie, Spania a fost de câteva ori pe punctul să cadă în puţul în care se aflau deja ţări precum Grecia sau Italia. Ultima zi de tranzacţionare dinaintea alegerilor ridica prima de risc a Spaniei la 504 puncte, un prag istoric, care nu a fost depăşit doar pentru că Banca Centrală Europeană a cumpărat din nou datorie spaniolă şi italiană.

Alegerile generale de ieri fac din Partidul Popular cea mai puternică formaţiune politică din perioada democratică a Spaniei. Cu 186 de deputaţi, popularii deţin majoritatea absolută, iar victoria zdrobitoare a PP-ului de la alegerile locale şi regionale îi conferă liderului Mariano Rajoy accesul la un buget enorm. Liderul popular a anunţat că va face tot ce-i va sta în putinţă pentru a recupera încrederea în economia spaniolă, fapt care presupune şi un plan de reforme de austeritate despre care nu se ştie mai nimic. În ciuda ambiguităţii programului său electoral, Mariano Rajoy a fost preferat de 44,5 % din electorat pentru că spaniolii vor o ieşire grabnică din această criză, indiferent de costuri.

Din păcate pentru democraţia spaniolă, rezultatul alegerilor din 20 noiembrie trebuie să fie „validat” şi de reacţia pozitivă a pieţelor financiare care acţionează în mod natural pe principiul încrederii. Oricând prima de risc poate exploda şi Spania poate fi subiectul unui plan de salvare, lucru care s-ar dovedi un dezastru pentru Europa. De aceea sunt necesare politici îndrănezţe şi nu mai puţin controversate, care cu siguranţă că vor menţine viu conflictul dintre indignaţi şi cei care vor doar un loc de muncă.