Era de așteptat… Asta fost prima mea reacție când am descoperit imaginile oribile ale atentatelor din Bruxelles. Da, era de așteptat o reacție violentă din partea radicalilor islamici, a celebrelor celule adormite ale Al Qaida, după arestarea, în capitala belgiană, a lui Salah Abdeslam, creierul masacrului din Paris.
Era de așteptat; serviciile de informații occidentale cunoșteau planurile teroriștilor. Totuși, au ales să acționeze urmând întocmai sacrosanctele reguli de comportament ale sistemului democratic. Dar se uită un detaliu: suntem în război. Un război incipient, un conflict nedeclarat care îi amenință pe toți locuitorii bătrânului continent.
Mă întreba un prieten ziarist care din cele două mișcări radicale musulmane – Al Qaida sau Statul Islamic – este, din punctul meu de vedere, mai dăunătoare pentru securitatea mondială. Răspunsul meu l-a surprins: e vorba de două creații gemene. Au aceiași progenitori și, dacă te uiți mai bine, aceiași nași.
Aceiași progenitori? E bine să ne amintim că Occidentul a întârziat să denunțe cruzimea combatanților Statului Islamic, metodele inumane folosite de acești noi apărători ai credinței. Guvernanții Lumii Întâi au început să se îngrijoreze de soarta victimelor trupelor Islamului când Statul Islamic a pus mâna pe zăcămintele petroliere din Siria și Irak. Pentru prima dată, în redacțiile occidentale au apărut termenii yazidi, alevi, kurzi. Comunități aflate în pericol, potrivit cutiilor de rezonanță din Washington sau de la Bruxelles, care au rămas tăcute în timpul confruntărilor din Siria, unde hidra cu multe capete încerca să dărâme regimul lui Bashar al Assad.
Statul Islamic și Al Qaida luptau de aceeași parte. Giranții lor erau monarhiile presupus pro-occidentale ale Qatarului și Arabiei Saudite, aliate ale Washingtonului și membre ale coaliției internaționale antiteroriste, prezidată de președintele Barack Obama.
În ambele cazuri, este vorba despre grupări care au același obiectiv: ridicarea unui Califat condus după Șaria, legea islamică. Obiectiv pe care, în treacăt fie spus, Osama Bin Laden îl atinsese în Afganistanul talibanilor. De prisos să spunem că eliminarea fizică a miliardarului saudit nu a împiedicat dezvoltarea proiectului. Dimpotrivă, moartea sa a accelerat procesul de radicalizare.
Încerc să rememorez. În noiembrie 2001, capii Al Qaida, încercuiți de trupele alianței conduse de Statele Unite, s-au refugiat în munții din estul Pakistanului. Cu puțin timp înainte de încetarea ostilităților, Bin Laden a lansat un avertisment cruciaților și evreilor, adică creștinilor și sioniștilor. Furtuna avioanelor nu se va calma, dacă Alah vrea, atâta vreme cât (Statele Unite și Anglia) nu încetează sprijinul pentru evreii din Palestina, nu ridică embargoul din Irak și nu abandonează Peninsula Arabică… Dacă nu, pământul va lua foc la picioarele lor.
Se știe că operațiunea Libertate durabilă, concepută și condusă de strategii Pentagonului, nu a reușit să pună capăt prezenței talibanilor pe pământuri afgane sau pakistaneze. Dacă aliații occidentali au câștigat primele bătălii, marea forță multinațională staționată pe teritoriul afgan a fost incapabilă să elimine islamismul militant. Cauza este, înainte de orice, faptul că politicienii din lumea întâi nu au ajuns să analizeze fondul problemei. Pentru mulți, Al Qaida era un fenomen izolat, un simplu accident istoric. Totuși, Bin Laden avertizase: ne vom întoarce peste 10 ani.
Câteodată, inocența politicienilor ne emoționează. Se pune întrebarea dacă acțiunile lor sunt urmare a ingenuității, purității, onoarei acestor personaje publice, sau mai degrabă a relei credințe mascate de un strat prea subțire de toleranță. Adevărul este că traseul acestor greșit numiți guvernanți se caracterizează prin zig-zagul și bâlbâielile continue, prin dorința de a face pe plac susținătorilor și detractorilor. Ceea ce dă naștere unor situații rocambolești, care seamănă cu scenetele de teatru ieftin.
E de amintit că în 1992, după căderea blocului socialist, America de Nord și NATO căutau un inamic. Un politician spaniol nu a stat pe gânduri: dușmanul este Islamul. A urmat o lungă perioadă de tăcere, de aparentă uitare. Războaiele în teritoriile Islamului nu erau, nu puteau și nici nu trebuia să fie războaiele noastre. Simplă greșeală de calcul?
Se pune întrebarea, deci: cărui fapt se datorează această poziție anacronică a guvernanților din lumea întâi? Trezirea târzie a clasei politice, dispoziția bruscă de a declara război Statului Islamic arată semne rele pentru relațiile cu lumea arabo-musulmană. Dacă majoritatea musulmanilor nu se identifică cu procedurile sălbatice ale jihadiștilor SI sau cu retorica încâlcită a Al Qaida, la fel de adevărat este că argumentele folosite de Occident – libertate de exprimare, dreptul de a critica, a se vedea jignirea Islamului – nu au prea mulți susținători în lumea musulmană.
Este limpede ca George W. Bush nu a câștigat războiul împotriva terorismului. Unica realizare a fostului președinte american a fost creșterea curentului anti-islamic în Statele Unite și în unele țări ale Europei occidentale. O atmosferă numai bună pentru neînțelegere și ură. Atentatele din 11 martie de la Madrid (2004) și/sau bombele detonate în timpul maratonului din Boston (2013) au servit la alimentarea adversiunii unei opinii publice descumpănite. Masacrul organizat în redacția săptămânalului parizian Charlie Hebdo (2014) a fost detonatorul pentru noua ofensiva, de această dată, generalizată, împotriva readicalismului islamic. Împotriva radicalismului sau a unor radicali?
Războiul global dezlanțuit de președintele Bush în 2001 a fost plătit cu o mulțime de victime, atât din lumea islamică, precum și din Occident. Fără să vorbim, evident, despre pagubele colaterale, milioanele de oameni suspecți de complicitate cu inamicul (islamic!), care apar pe listele negre alcătuite de organele de securitate americane și/sau europene. Totuși, doctrina Al Qaida s-a propagat în aproape toate țările din Orientul Mijlociu și Magreb. Au apărut manifestări islamiste în Africa subsahariană. Prezența lor a creat o stare negativă profundă în cancelariile occidentale. Dușmanul se apropia cu pași uriași. Nu e scopul nostru să analizăm în aceste rânduri expansiunea spectaculoasă a mișcărilor islamiste în Asia și Africa. Acest fenomen merită să fie studiat cu minuțiozitate.
Litanie pentru un război anunțat. Da, suntem în război. Asta era de așteptat. Celulele adormite s-au trezit. Acest lucru prevestește un viitor sumbru pentru vechiul continent. Numai pentru bătrâna Europă?
