A fost nevoie de o ucidere în masă, o autentică baie de sânge, pentru ca autorităţile de la Ankara să decidă să se alăture coaliţiei internaţionale antiteroriste, condusă de preşedintele Obama.
De fapt, Turcia – membru fondator al Alianţei Nord-Atlantice şi partener din prima clipă al Washingtonului în războiul împotriva Statului Islamic – a întârziat peste 11 luni ca să-şi mobilizeze puternica armată împotriva trupelor califului al-Baghdadi.
De la începutul ofensivei jihadiste în Siria şi extinderea ei în vecinul Irak, punctele de frontieră turce au fost „strecurătoarea” pentru radicalii dornici să se alăture armatei jihadiste, pentru traficul de arme destinate ISIS, sau pentru tranzitul de petrol ieftin comercializat de liderii grupării islamiste. O ciudată încrengătură care adună foşti oficiali ai armatei lui Saddam Hussein, finanţişti saudiţi şi principi qatari, dispuşi să scoată profit maxim din proiectul Califatului arab. Şi Tucia? Ankara se limita să facă pe mortul, ca la jocul de poker. Adică, să-i lase pe alţii să facă şi… să capitalizeze benficiile.
Totuşi, lucrurle s-au schimbat începând din 20 iulie, după atentatul mortal asupra unui grup de tineri militari de stânga, întâmplat în localitatea de graniţă Suruç, care a pus capăt vieţii a 32 de persoane. Numărul răniţilor a fost de peste 100.
Situaţia nu mai este sub control, avertizează cercurile oficiale turce. Sub control? Într-adevăr, pare ciudat că MIT, preaputernicul şi omniprezentul serviciu de securitate turc nu a detectat ameninţarea şi nici nu a încercat să împiedice atentatul. Tinerii turci strânşi la Suruç făceau parte din Federaţia Asociaţiilor Tineretului Socialist (de origine marxistă). Scopul lor: să meargă spre oraşul kurdo-sirian Kobane, pentru a participa, împreună cu membrii miliţiilor kurde care au recucerit oraşul, la activităţile de reconstrucţie. Dar situaţia nu mai era sub control. La câteva ore după atentat, premierul turc Ahmet Davotoglu a atribuit atentatul criminal grupării Statul Islamic. Şi Ankara a optat pentru a interveni în conflict.
Totuşi, nu era vorba numai despre atacarea poziţiilor Statului Islamic, aşa cum pretindeau aliaţii Washingtonului, ci de a extinde operativul belic asupra guerillei kurde a PKK, duşmanul tradiţional al Ankarei, care nu-şi îndeplinise angajamentul de a preda armele armatei ţării otomane. În câteva ore, armistiţiul cu PKK, decretat în 2013, a fost anulat. Nu este prima dată când una din părţi rupe înţelegerea. Totuşi…
Punând capăt procesului de pace cu minoritatea kurdă, preşedintele Erdogan a cerut Parlamentului să ridice imunitatea deputaţilor membri ai Partidului Democraţiei Popoarelor (HDP), considerat braţul politic al PKK. Formaţiunea HDP a năvălit în viaţa politică a Turciei la alegerile generale organizate în luna iunie. Acceptarea sa la nivel popular a provocat adevărate dureri de cap liderilor islamistului AKP, partidul de la guvernare care a pierdut majoritatea parlamentara ce i-ar fi permis să ducă la bun sfârşit revizuirea Cartei Magna. E oportună întrebarea dacă nu cumva eşecul electoral al formaţiunii politice a lui Erdogan, paralel cu succesele miliţiilor kurde în luptele împotriva Statului Islamic în Siria, a avut influenţă în decizia Ankarei de a … juca rol dublu. E important de remarcat că Statele Unite colaborează cu mişcările armate ale kurzilor de origine siriană şi turcă de la bătălia pentru eliberarea oraşului Kobane. Un adevărat contratimp pentru Turcia, care nu ar vedea cu ochi buni crearea unui mini-Kurdistan în Rojava, adică la frontierele cu Irak şi Siria.
În schimbul implicării în lupta împotriva jihadiştilor, Ankara propune stabilirea unei zone sigure la graniţa cu Siria, un spaţiu care să servească drept sanctuariu pentru Frontul Cuceririi, coaliţia presupus nejihadistă, creată în luna aprilie de Turcia, Arabia Saudită şi Qatar. Nejihadistă? Cele mai mari mize ale acestei organizaţii sunt batalioanele islamiste formate din radicali ai Ahrar as Sham (salafist) şi Frontul al Nusra (ramura siriană a Al Qaida), mişcări aflate pe lista organizaţiilor teroriste elaborată de Departamentul de Stat.
O altă utilitate a aşa-numitei zone sigure, pe care Washingtonul preferă să o numească zonă liberă de jihadişti ai Statului Islamic, constă în oprirea valului uriaş de refugiaţi sirieni care caută azil în Turcia. O iniţiativă pe care NATO o primeşte cu oarece… lipsă de entuziasm.
