„Avem un nou dușman. Inamicul este în Sud, este Islamul”. Acestea erau cuvintele unui proaspăt ministru al Apărării din NATO.

O declarație directă, tăioasă, neechivocă, în acord cu retorica șefului Alianței Nord-Atlantice pe bătrânul continent, care nu ezita să considere integrismul islamic, imigrația din nordul Africii și terorismul drept factori de destabilizare în zona Mediteranei.

S-a întâmplat prin anii 90 ai secolului trecut, după căderea Zidului din Berlin și destrămarea imperiului sovietic. Occidentul căuta un adversar, o amenințare susceptibilă să-l înlocuiască pe dezarmatul urs rus, coșmarul Războiului Rece, fantoma al cărei certificat de deces l-au semnat, poate precipitat, Washingtonul și Bruxelles. Totuși, ursul rus era viu în continuare; intrase doar într-o lungă etapă de hibernare.

În orice caz, Occidentul a ales să își concentreze forțele în lupta împotriva pericolului verde (a se citi culoarea Islam), ignorând, în aparență, procesul de decadență al adversarului moscovit.

Dar aparențele înșeală. În timp ce opiniei publice i se servea continuu serialul tv Al Qaeda – Bin Laden – Saddam Hussein – Iran – Statul Islamic, conceput, finanțat și promovat de grupurile de presiune din lumea occidentală și aliații musulmani moderați, comandourile speciale ale gândirii atlantiste se ocupau cu plasarea încărcăturilor explozive în Ucraina, Georgia și Moldova, teritorii situate la frontierele cu Rusia.

În realitate nu era vorba despre misiuni pentru lunetiști. Totul făcea parte din operațiunea cleștii, un plan de șoc destinat să pună stavilă la granița occidentală a vechiului imperiu al țarilor. Avansul a continuat până în anul 2014, când guvernul pro-rus de la Kiev a fost dărâmat de forțele democratice sprijinite de Washington și Berlin.

Moscova a reacționat, trimițând trupe la estul Ucrainei. Neașteptata mișcare a Kremlinului a provocat mânia Uniunii Europene, încăpățânată să denunțe flagranta încălcare a normelor de drept internațional. Trei săptămâni mai târziu, peninsula Crimeea și orașul Sevastopol și-au proclamat independența față de Ucraina și integrarea, imediat după aceea, în Rusia. Ursul rus se trezise!

Ceea ce a urmat este prea bine cunoscut: apropierea Moscovei de Beijing, reactivarea alianței BRICS, asocierea principalelor puteri economice emergente din Asia, Africa și America Latină, cooperarea tehnologică și strategică a Rusiei cu Iranul, Pakistanul și …Turcia și abandonarea treptată a dolarului (și a monedei euro) ca monedă de referință. Fără să uităm, evident, de prezența militară rusă tot mai mare în Siria, precum și de o serie de manevre militare, calificate drept ofensive de strategii NATO. Noi nu trimitem brigăzi de tancuri la granița cu Statele Unite, a fost replica lui Vladimir Putin.

Acum câteva luni, observam iminenta reîncepere a Războiului Rece. Simptomele nu înșeală. Recent, publicația Washington Post semnala că serviciile secrete americane deviază 10% din fondurile destinate luptei antiteroriste pentru obținerea de informații despre Rusia. Prioritățile sunt mărirea numărului de agenți în Europa de Est, supravegherea sistemelor de sateliți, neutralizarea spionajului cibernetic. De fapt, subiectul spionajului rus a fost în centrul campaniei prezidențiale a candidaților Hillary Clinton și Donald Trump. Cu argumente rocambolești, desigur, demne de filmele cu spioni produse la Hollywood la jumătatea secolului trecut. O epocă în care, dacă ne amintim, peste 40% din personalul serviciilor speciale americane se ocupa cu supravegherea lumii sovietice.

Analiștii americani estimează că în prezent agenția de informații externe ruse SVR, moștenitoarea KGB, are aproximativ 150 de agenți în SUA. Spionii ruși sunt prezenți la Washington, New York, San Francisco și în alte orașe. La rândul ei, CIA are mai multe zeci de agenți în Rusia și mai puțin de 100 în Europa orientală și în țările baltice. Puțini, potrivit presei americane, pentru a face față aroganței ursului Putin.

Rămâne așadar întrebarea: spionaj sau „spionită”? Poate că răspunsul e: Războiul Rece …ușor reîncălzit.