În 2000, după tot dezastrul Convenţiei în care ţara a fost privatizată cu japca, iar muncitorii s-au specializat în greve, a revenit Iliescu. Pentru perioada aceea este necesară precizarea că unul dintre principalii responsabili în toată debandada CDR-istă cu greve, mineriade şi remanieri guvernamentale frecvente a fost şi actualul preşedinte, care încă de pe atunci s-a arătat a fi un iscusit om politic cu feţe pe toate părţile.
În 2000 se întoarce tătuca Iliescu, pentru că se petrece un fenomen foarte interesant în politica românească. După ce la alegeri se prezintă vreo 12 candidaţi se petrece probabil primul fenomen de lepădare a electoratului, care îi aplică un vot de pedeapsă politicii din România, oferindu-i lui Vadim biletul în finală, unde din nou oamenii au mers la vot ca să repare greşeala şi să aleagă răul cel mai mic: Iliescu.
Îmi amintesc şi acum lipsa de chef care se simţea înainte acelui al doilea scrutin, când îţi era lehamite şi să te mai gândeşti la candidaţii minunaţi ai democraţiei româneşti: un neocomunist şi un extremist.
Totuşi, frica şi-a spus cuvântul şi tătuca s-a întors la Cotroceni, lansându-l în politică, după 2000, pe omniprezentul premier Adrian Năstase.
Pentru mulţi dintre românii din Spania, perioada Năstase a fost momentul ruperii de ţară, nu atât din vina politicii „sociale” a guvernului PSD, care lipsea cu desăvârşire, cât mai ales datorită eliminării vizelor din 2002.
Istoria nefericită a alegerilor din România a continuat în 2004 cu un nou capitol al votului acordat din ură. La acea dată, Năstase devenise o adevărată personificare a răului social şi alegătorii naivi s-au aruncat în braţele portocaliilor, ajunşi la guvernare după lansarea unor acuzaţii privind posibila fraudare a alegerilor. După 4 ani de „luptă şi dă-i”, în noiembrie 2008, a avut loc primul vot parlamentar separat de prezidenţiale, dar tiparul nu s-a spart. Şi de această dată votul popular, atât cât a fost, a reprezentat pedeapsa pentru taxa de înmatriculare şi pentru amânarea majorărilor salariale anunţate de Parlament, dar blocate de un guvern liberal care acuza apropierea crizei.
În consecinţă, la fiecare scrutin, electoratul a fost gâdele anterioarei legislaturi. Niciun preşedinte nu a repetat consecutiv mandatul până acum în România post-decembristă. Asta înseamnă fie că votanţii nu au ştiut să aprecieze eforturile legislaturii anterioare, fie de fiecare dată 4 ani au fost suficienţi pentru ca ultimul învingător să devină din eliberatorul mult votat, un opresor odios.
De aceea, probabil, cel puţin în viziunea PSD, viitorul candidat trebuie să „aibă dinţi” şi trebuie să-l „calce în picioare” pe contracandidat. Se pare că cheia intrării la Cotroceni constă în tăria fizică şi de caracter a viitorului preşedinte al României. Fără îndoială însă, liberalii prezintă un candidat atipic pentru România. Un om politic fără istorii polemice, lipsit de limbajul marinăresc al politicii româneşti şi fără intenţii beligerante. Ba mai mult, cu nume de floare. Ce-i drept se păstrează terminaţia predestinată numelui ocupantului de la Cotroceni „–escu”. Din primele declaraţii, Crin Antonescu este ceea ce am putea numi, Obama de România, model de politică pentru oricare deputat din România. Vrea să schimbe ţara şi îşi propune să redea speranţa în politică celor care de ani buni nu mai merg la vot şi, de asemenea, vrea ca toţi românii să aibă o şansă în România. Nimic mai frumos şi mai logic. Va prinde însă acest discurs la electoratul obişnuit cu mârlănia tipică ultimilor ani? Vor crede în sfârşit românii în reformarea clasei politice? Probabil că nu, însă, vorba lui Dinescu: „încă 5 ani cu Băsescu… e cam mult”.
