L-am cunoscut pe Klaus Iohannis în noaptea în care a fost ales primar pentru prima dată. Întâmplător, aceea era și prima mea experiență serioasă ca jurnalist, meserie în care mă lupt și astăzi să supraviețuiesc onorabil.
Iohannis era supriza unor alegeri la care, dacă nu mă înșel, erau tot 14 candidați la primăria Sibiului.
Era trecut cu puțin peste miezul nopții când am aflat că un sas va fi primarul Sibiului, în fața favoritului de la PSD, Ioan Cindrea. Îmi amintesc că l-am găsit singur, în elegantul sediu al Forumului Democrat al Germanilor din România. Împreună cu alți doi jurnaliști sibieni am fost martorul primelor sale declarații ca învingător, din care îmi aduc aminte în special că le mulțumea sibienilor pentru încrederea lor.
Recunosc. Nu mi-a plăcut Iohannis de la început și, mai în glumă mai în serios, spuneam cu toții: „De mâine se vorbește germană în Primărie”. Îl credeam incapabil să fie un bun administrator, pentru că era „doar” un profesor.
Cu excepția alegătorilor care l-au votat fără nici o îndoială, victoria lui Iohannis a scandalizat atunci lumea politică sibiană, să-i spunem așa, și chiar și pe ziariștii locali care-i urmăream toate acțiunile, dornici să surprindem orice greșeală sau orice ieșire nepotrivită din rolul pe care părea să-l cunoască la perfecțiune.
Cu timpul însă, am început să-l admir pe Iohannis ca om politic, pentru educația și capacitatea de control de care dădea dovadă. Era singurul care statea drept, înfășurat în tricolor și ținea mâna la inimă atunci când se asculta Imnul Național, la începutul fiecărei ședințe de Consiliu Local. Respecta ordinea și regulamentul și ne cerea să ne închidem telefoanele la conferințele lui de presă. Lucru pe care nu aveam de gând să-l acceptăm. Nu ne-a fost ușor să-i recunoaștem meritele decât atunci când am început să vedem că ține cont de opinia publică și că își îndeplinește promisiunile. De cealaltă parte erau unii consilierii locali care migrau periodic și fără nici o jenă la alte partide, care erau lipsiți uneori de educație și mereu încercau să blocheze proiectele primarului.
In cele din urma, Iohannis ne-a dezamăgit pe cei care așteptam să-și dea cu firma în cap, și a fost alegerea perfectă a unui electorat care se săturase de haos și de faptul că orașul era mort din toate punctele de vedere. Acum aproape 15 ani, o clică de afaceriști și baroni locali pusese stăpânire pe Consiliul Local și nu intra nimic in oraș fără aprobarea lor. Chiar și McDonald’s-ul a pătruns cu greu în oraș… Epoca Iohannis a adus o reînnoire majoră a Consiliului Local și a urmat apoi o deschidere fără precedent a orașului, prin statutul de Capitală Culturală Europeană, împreună cu Luxembourg, către cultură și comerț. Evenimentele culturale au devenit o realitate cotidiană și odată cu ele au venit turiștii și un boom economic, pe fondul perioadei de bunăstare dinaintea crizei.
L-am cunoscut și pe Victor Ponta în aceeași perioadă. Se știa că urma să fie Delfinul lui Adrian Năstase și al lui Iliescu. Spre deosebire de Iohannis, Victor Ponta nu m-a dezamăgit. Este același politician lipsit de consistență, lipsit de principii politice și care vorbește fără să asculte în realitate.
Nu știu dacă este cel mai potrivit om din România la cârma țării, dar astăzi Klaus Iohannis reprezintă ultima speranță și ultima șansă pe care o avem ca generație.
Au trecut 25 de ani de la căderea comunismului si, pentru prima dată, avem puterea să încheiem o etapă neagră a României și să lichidăm caracatița foștilor comuniști și securiști, care ne secătuiesc țara și poporul. Pe deasupra, avem pentru prima dată șansa să nu ne mai fie rușine nici acasă, nici afară. {loadposition publi-in-article}{jathumbnail off}
